Despre modernitate, anticorupţie şi redistribuţie

La vârf, societatea asta e compusă din rent-seekers care parazitează bugetul public tocmai pentru a-l putea redistribui după regulile economiei darurilor. Ăsta e şi motivul pentru care administraţia românească e cronic ineficientă – şi asta nu de pe vremea comuniştilor, ci practic de la întemeierea ţărilor române.

Tot ăsta e şi motivul principal al sărăciei româneşti. Premodernitatea nu poate produce la fel de mult şi la fel de bun ca modernitatea.

„Corupţia”, pe de altă parte, nu e, în ultimă instanţă, decât interpretarea în cheie negativă a datelor principale ale premodernităţii. Ceea ce în premodernitate era perceput ca o virtute – obligaţia de a redistribui bunuri (inclusiv bunuri publice) în interiorul familiei extinse şi al unităţilor formate din alianţe între astfel de familii extinse – în modernitate a devenit un viciu numit „corupţie”.

În condiţiile astea, în care societatea în ansamblul ei este preponderent premodernă, politicile anticorupţie tind să eşueze, deoarece contravin aşteptărilor premoderne majoritare.

Anticorupţia, la noi, e deocamdată benefică doar pentru un grup restrâns de cetăţeni din mediul urban, care s-au autonomizat în raport cu reţelele care formează plasa tradiţională de siguranţă – şi care, în consecinţă, au internalizat (cel puţin într-o oarecare măsură) valorile modernităţii (pe care ei tind să le numească „valori occidentale”).

Din motivele de mai sus, susţinătorii anticorupţiei nu au, la noi, aliaţi. Iar combinaţia dintre anticorupţie şi anti-asistenţialism face ca aliaţii să fie şi mai puţini.

Pentru a avea succes, susţinătorii anticorupţiei trebuie să înţeleagă că premodernitatea are propria ei plasă de siguranţă. Până nu înlocuieşti plasa asta de siguranţă cu o alta, specifică modernităţii, nu ai nicio şansă.

Prin urmare, cea mai bună politică anticorupţie constă în crearea statului asistenţial de tip modern, care permite indivizilor să iasă din zona reţelelor premoderne şi să se autonomizeze în raport cu sistemul premodern de dependenţe reciproce.

Nu, cei care au creat în Occident, începând cu secolul al XIX-lea, statele providenţiale specifice ordinii capitaliste nu erau nişte ideologi demenţi, ci nişte politicieni cât se poate de pragmatici. Doar înlocuirea plaselor tradiţionale de siguranţă cu un sistem nou, centrat pe asistarea din resurse publice a individului aflat în nevoie, poate genera modernitate într-un mod stabil (sau sustenabil, cum se zice azi).

Când vom învăţa asta, vom intra şi noi în modernitate. Şi vom avea anticorupţie aşa cum ne dorim. Şi o administraţie rezonabil de eficientă, pentru prima dată în istoria acestor locuri.

Pe scurt, anticorupţia eficientă nu se face prin eliminarea majorităţii formelor de redistribuţie, cum cred unii la noi, ci prin înlocuirea redistribuţiei premoderne cu una de tip modern.

Nu mă refer aici neapărat la modelul nordic, ci am în vedere modelul general: sistem public extins de educaţie, sistem public extins de lifelong learning, transfer de know-how, sistem public extins de asistenţă medicală, construcţie masivă de locuinţe (inclusiv locuinţe sociale), limitarea posibilităţii de acumulare de proprietate prin taxe de moştenire şi taxarea proprietăţii, diferite forme de asistenţă pe grupuri vulnerabile, politici de urbanizare (de creare a condiţiilor de viaţă specific urbane), crearea unei pieţe care să ofere salarii din care să poţi trăi şamd.

Toate astea sunt politici care scot indivizii din sistemul de dependenţe tradiţionale şi care permit autonomia individuală. Fiecare stat modern a implementat politici de felul ăsta, fiindcă ele permit simultan şi dezvoltarea capitalismului. În ciuda a ceea ce cred adepţii statului minimal, abia politicile astea fac posibil capitalismul, ca sistem modern de producţie şi distribuţie – şi fac posibilă modernitatea în general. Modelul nordic e doar o specie a modelului general, adoptat de toţi începând cu secolul al XIX-lea şi mai ales după primul război mondial.

La noi, modernizarea pre-comunistă a fost doar una preponderent instituţională, iar cea comunistă una grevată de o ideologie care respingea modelul asistenţial. De-asta ambele modernizări au eşuat, fiindcă modernizare socială propriu-zisă – care presupune autonomizarea individului în raport cu sistemul tradiţional de dependenţe – nu s-a făcut niciodată.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist