Dezbinarea politică

E sâmbătă seara, mai sunt 12 ore şi se deschid secţiile de votare; sunt pe picior de plecare, încerc să „rezolv” şi acest tabiet săptămânal (iniţial am scris „obligaţie”, dar am înlocuit). Este frustrant şi poate chiar riscant pentru orice autor care publică într-un ziar să se hazardeze în comentarii care pot aluneca în inactualitate peste 24 de ore. Până marţi, când apare textul la gazetă, orice pronostic, ca şi orice speranţă poate fi infirmată. Pe de altă parte, simt că orice alt subiect ar fi total neinteresant, banal, ba chiar autist.

Trăim, se pare, într-o lume excesiv de politizată, permanent împărţită între „ăia” şi „ai noştri”. Nici un alt subiect nu e mai sensibil decât politica. Cel puţin în lumea intelectuală, artistică, academică, în care mă agit eu, nu există subiect mai spinos, mai abraziv. Până şi când se tace pe marginea acestei teme, tăcerea e apăsătoare, suspicioasă, încordată. Intelighenţia românească pare divizată în ultimii ani (asta s-a văzut foarte bine în 2012, la celebrul referendum pentru demiterea preşedintelui) în aceeaşi măsură în care se regăsea în anii 90, după ce ieşise, bine sau rău, din comunism. Numai atunci un scriitor devenea peste noapte indezirabil dacă nu îşi manifesta cu aplomb anticomunismul sau prozelitismul faţă de opoziţie. Poţi să scrii foarte bine, să fii o persoană şarmantă, seducătoare, cu o conduită etică impecabilă, dacă îţi scapă la un moment dat o opinie opusă conlocutorului, eşti prompt catalogat drept dubios, lipsit de luciditate, zaharisit. Ţi se retrag, subit, toată simpatia, toată încrederea. Oare de ce tocmai această situare în spectrul politicii este, mai abitir decât oricare alta, în măsură să te claseze irevocabil în mintea celui care crede altfel? De ce nu ne despărţim pe motive morale, estetice, confesionale, intelectuale, sportive şi ne despărţim politic? Pentru că politicul le presupune pe toate celelalte? Nu sunt atât de naiv încât să forţez o mică teorie aici…

Un lucru însă m-a alertat în anumite situaţii: deşi mă amăgeam că pot păstra echilibrul, că pot lua distanţă, deşi sunt convins că accept fără probleme orice opţiune diferită de a mea (preferinţele nu au nevoie de argumente pentru a fi legitime), m-am surprins, în anumite situaţii recente, că reacţionez cumva reticent faţă de adeziunea explicită a celuilalt. Am prieteni care votează invers decât mine; cunosc oameni extrem de respectabili, pe care îi admir profesional şi nu numai, care votează invers decât mine. Încerc să-i înţeleg şi nu reuşesc întotdeauna. Or, tocmai această neînţelegere, exclusiv pe acest teren alunecos al politicului, mă pune în gardă. Sigur, aceste diferenţe nu ştirbesc deloc ataşamentul, admiraţia mea faţă de X sau Y. Pentru că mă duce mintea să fac diferenţele de rigoare; pentru că ştiu bine că oricine are dreptul la propria orientare; şi pentru că sunt convins că nu există un adevăr rigid, lipsit de echivoc. În plus, mi se pare inabil, ba chiar prostesc să accepţi apropierea unui om datorită numai lucrurilor comune care vă unesc. Cred cu tărie că diferenţele pot uni în aceeaşi măsură ca tangentele. Acordul unanim ar duce la o mare plictiseală…

Opţiunile politice nu le facem, orice am spune, raţional. Aşa se explică şi patima pe care o investim în discuţiile politice, aşa se explică şi paradoxul neparadoxal că oameni care împărtăşesc aceleaşi valori pot avea orientări politice opuse. Pe toate sunt în stare să le pricep şi, în cele din urmă, să le accept. Un singur lucru mi se pare inexplicabil: cu toţii ne plângem că scena politică este populată cu tot felul de fantoşe, ipochimeni mediocri, ticăloşi patentaţi, cinici lipsiţi de vocaţia cinismului, parveniţi onctuoşi sau dandy-i agramaţi. Adesea, aceste trăsături se combină ingenios. De cele mai multe ori facem eforturi să ne convingem că alegerea noastră este stimabilă de teama de a evita răul mai mare. Pentru că un rău mai mare există întotdeauna. Şi, din păcate, e chiar probabil. Şi atunci? De ce investesc intelectualii atâta patimă într-o lume care e mult sub nivelul lor? Din naivitate? Din interes? Din nevoia de adrenalină? Din devitalizare? Din prostie (prezentă, aceasta, în forme fascinante în rândurile celor cultivaţi, realmente cultivaţi, ale celor capabili de inteligenţă)? Din nevoia inconştientă de ridicol? Din atracţia pentru kitsch (şi acesta, o ştim bine, semn de vitalitate)? Aş putea prelungi destul lista retorică a dilemelor…

Admir poziţiile ferme, principiile conservate indiferent de context; nu înghit însă patima. Prefer un „adversar” politic calm decât un „aliat” cu ochii holbaţi şi spume la gură.

P.S. Oare îşi vor păstra aceste naive comentarii actualitatea indiferent de rezultatul alegerilor? Cred că da; la urma urmelor, nimic nu poate schimba sistemul politic în ansamblul lui, cel puţin nu deocamdată… 

Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi