Dezmierdaţi-mi-l!

Ilustrând vremuri vechi, dar şi unele mai apropiate, ne atrag atenţia prenume neobişnuite sau puţin obişnuite azi, cum ar fi Inochentie (Micu-Klein), Iosif (Vulcan), Onisifor (Ghibu), Ioanichie (Olteanu), Teoctist (Galan – acesta fost prestigios redactor tehnic la „Analele” Universităţii ieşene) ori Sofia (Nădejde). Şi au fost mai multe altele, purtate cu seninătate de cei cărora le-au fost atribuite după sfinţi din calendar, invocaţi astfel ca ocrotitori ai muritorilor de rând, după canoane ale Bisericii.

► Intimitatea grădiniţei. Am observat (în „Cronica veche”, nr. 4/2013) că prenumele a numeroşi membri ai legislativului nostru te duc cu gândul la vocalizări onomastice dintr-o relaţionare în registrul dezmierduşurilor proprii grădiniţei. Această receptare ne-a fost confirmată, apoi, de observaţii, în termeni apropiaţi, ale lui Andrei Pleşu, pornind de la prenumele personajului căruia ne-am putea adresa prin Excelenţa Sa Gigel al încă-Unulea! Sigur, nu au niciun amestec şi nicio vină purtătorii, mărimi sau oameni de rând, ai unor prenume (oficiale!) cum sunt Sorinel, Dănuţ, Mihăiţă, Mărinică, Florinel-Ică, Păunel, Steluţa-Gustica etc. Dar ce-o fi fost în mintea celor care i-au botezat pentru întreaga viaţă prin astfel de alinturi, sau chiar prin îmbinări de sunete din faza gânguritului: Nini, Puiu, Ninel, Tinel? Dar de unde s-o fi ivit un Adrănel?

► Recomandare perpetuă. Trecând de zona parlamentului, căci nu asta ne interesează (dar împrejurarea respectivă are semnificaţia ei), te întrebi cum şi-or fi imaginat-o, ajunsă pe la vreo 50-60 de ani, pe aceea căreia părinţii i-au ales prenumele, din zona culinarului, Bombonica, suportat (?) de soţia unui înalt demnitar. Sau din aceea a fructelor apetisante; pe internet am găsit numele „Fraguta Pred…” şi „Mariana Fraguta Voi…” (de te miri cum de lipseşte… frişca!). Pătrunderea în zona publică atrage însă atenţia asupra manifestării unei sufocante calinerii iniţiale, devenită un soi de invitaţie: progenitura mea este şi va fi, mereu, demnă de iubire, de admiraţie şi de alint! Dezmierdaţi-mi-o şi voi!! Iar asta ar putea avea urmări de ordinul psihicului: oare copilul astfel răzgâiat din fragedă pruncie până la zi nu-şi va cultiva impresia de hărăzit social, printre alde Marin, Dan, Mihai, ori printre cei cu nume evocativ istorice (Bogdan, Dragoş, Rareş) sau chiar botezaţi după o modă ardelenească cândva de autoapărare etnică (Titus, Corneliu, Tiberiu, Letiţia), respectiv după moda franţuzească-italienească (Emil, Eugen, Cristina, Georgeta), a căror încărcătură semantică s-a şters, ca şi în cazul unor hipocoristice (cum numesc lingviştii numele de alint), de tipul familiarelor Vali sau Tavi. Dar toate acestea se înscriu în cursul părăsirii, treptate, nu numai la noi, a hagionimelor canonice.

► Problema discreţiei. Referindu-ne la dragostea părinţilor pentru progenituri manifestată onomastic, putem relua o observaţie a lui Topârceanu, care credea că „sentimentele îşi au pudoarea lor”, apreciere detaliată astfel: „Să fii om cinstit, să-ţi iubeşti ţara, părinţii, nevasta, să nu scuipi pe jos, toate acestea sunt datorii elementare pentru un om civilizat” (Pirin-Planina). Beneficiari ai unei asemenea conştiinţe de sine ar putea fi şi copiii, de exemplu chiar scutindu-i de postura singularizării prin amprenta terorismului sentimental. Ce te faci însă cu nebănuite (şi paradoxale) efecte ale ispitei exotismului? După internet, constatăm că este folosit, pe scară internaţională chiar, femininul Violanda. Or, după regula descifrării participiului prezent latinesc (legenda – „de citit”, delenda – „de dărâmat”), prenumele respectiv are şansa de a fi primejdios interpretat pornind de la semnificaţia lat. violo, –are!

► O etimologizare cu posibil impact emoţional. Dezmierdarea, în general, ca şi prin hipocoristice, ignoră, fireşte, şi ea, sensul etimologic al verbului de bază, (a) dezmierda, care, la fel ca şi franţuzescul merde sau italienescul merda, ţine de familia lat. merda „murdărie; excremente”. Aşadar, pe terenul limbii române, de la efectul plăcut al curăţirii (oricum mângâioasă) de impurităţi a pruncului, verbul va fi numit, apoi, orice acţiune având urmări benefice, de gâdilătură, asupra celui care face obiectul unui tratament (cât de cât) comparabil.

► Ar fi de ţinut minte? Pornirea sentimentală numită dezmierdat nu a avut, în vechime cel puţin, cine ştie ce prestigiu social, dacă ţineam seama de proverbe şi de mărturii din cronici: „Desmierdarea la copii desfrânare le aduce” (substantivele sunt polisemantice); „Punga scumpului pe mâna desmerdatului” (după Zanne, Proverbele românilor). Şi iată, apoi, ce scria Ion Neculce, tot despre dezmierd ca atmosferă generală, cu aplicaţie, e drept, la nişte beizadele: „Fost-au şi ficiorii lui Antonie-Vodă dezmerdaţi… de făcea multe giocuri şi beţâi şi nebunii prin târguri şi prin sate”. Iar de faptele unor beizadele contemporane este plină presa, indiferent de prenume.