Dodon, preşedinte?

Dar lumea aia sclivisită, aulică, la patru ace, care ne-a dat şi ne-a tot dat în ultimul pătrar de veac lecţii de democraţie, egalitate, eficienţă, care n-a obosit niciodată să ne înveţe cum trebuie să ne purtăm (frumos) şi să vorbim (cu volute mai ales, ca să nu impietăm asupra sensibilităţii preopinentului, mă-nţelegi), asta de ce afectează uimirea? Sau altfel (şi mai exact, s-ar zice): cu ce drept?

Da, întreb bine: cu ce drept? Nu-i vorbă: formal, people-ul l-a ales pe Gogoaşă preşedinte, adică noi, calicii din partea asta, şi, tot formal, nouă ne revine ritualicul exerciţiu de muşcare a coatelor. De ce am făcut-o însă atât de boacănă, ce ne-a ghidat, care e mobilul? Am auzit din gurile noastre elitiste, ca şi din cele care se cred ca atare, că ne-ar fi jucat festa inerţiile slavofile, propaganda, lunga – şi sinistra, iacătă – coabitare cu muscalii. Adică o seamă de poncife. Nu le contest relevanţa. Poate că mai mişcă pe ici, pe acolo, în zona rurală sau, hai, ca să nu discriminez geografic, în arealul celor cu idei puţine şi, evident, fixe. Că din ăştia avem, se pare, o majoritate extrem de bine consolidată, cu o reacţie solidară, destul e să-i tragi de mânecă puţin, arătându-le că bat câmpii. Dar ce pondere – să întreb acum sociologic – pot să aibă chestiile astea aproape imponderabile? Nu ne stă în cefe câte o sosie de-a lui Putin să ne teleghideze. Să nu căutăm explicaţii în apusul globalismului şi reculul naţionalismelor, la pachet cu putrefacţia multiculturalismului, că abia de ne revenim de pe urma halucinogenelor electorale. Întrebarea de pus cu acest prilej (şi ce prilej, oho!) e simplă, dar de o consistenţă pe care nici marii campioni ai toleranţei mă tem că n-o mai pot digera. Păi, dragi oripilaţi de victoria tov. Dodon, nu europenizanţi ne-au condus până acum? Nu ni s-a inculcat nouă, metodic, de prin toate trompetele, că Filat, de exemplu, e un mare oştean al UE? Nu s-a numit oare Alianţa (de profitori şi oportunişti) „pentru Integrare Europeană”? Şi oare nu sub drapel evropienesc ni s-au subtilizat bănuţii, de-am ajuns (când va mai fi fost istoria atât de ironică cu tăntălăii cu drept de vot?) să plătim chilipirul altora?…

Minus manipulările, contravenţiile, cazurile flagrante de încălcare a legislaţiei, mita, în sfârşit, şi (că fură şi din astea) molestările, Dodon, preşedinte e opera matale, Europă dragă, şi a potlogarilor pe care i-ai încălzit la sânul oarbelor (deşi atât de lucrativelor, când e cazul) valori democratice. Dodon e lucrarea unei sastisiri profunde de ipocrizie şi minciună. O lehamite la scară naţională. Şi, da, un semn, cât se poate de clar, că macazul trebuie schimbat radical: nu mai pui, ca până mai deunăzi, în balanţă vorbirea coerentă şi cu ceva vino-ncoace şi un CV oricât de simandicos. Ci adaugi, obligatoriu (şi pe cât cu putinţă mai repede, în secunda următoare, de preferinţă, la cât de tare e întinsă pe-aici coarda), măcar un simulacru de faptă. În gura lui Dodon a sunat, desigur, ca o obscenitate (că vom simţi că va fi preşedintele tuturor), dar ideea chiar asta e: să percepem, în fine, palpabilitatea promisiunilor. Că de calofilie găunoasă ni s-au ulcerat maţele. Dodon o fi, el, omul ruşilor, coada de topor a lui Plahotniuc, chipul lugubrei promiscuităţi identitare etc. (lista rămâne deschisă de-acum patru ani înainte!), dar e şi o palmă dată guşaţilor de dincolo, care şi-au crescut şi – circumstanţă agravantă – ocrotit clonele de aici pe suferinţa unor oameni. Un fel de justiţie contorsionată, aproape suicidară, pe care şi-o face la câte un interval seminţia.

Ghenadie Nicu este corespondentul "Ziarului de Iaşi” în Republica Moldova