Dopingul – un război rece?

La o primă vedere, aşa este. Raportul juristului canadian Richard McLaren a dezvăluit o largă susţinere oficială a dopingului în Rusia. Ce-a urmat, se ştie. Excluderea ruşilor de către unele Federaţii Internaţionale şi de către Comitetul Internaţional Paralimpic, proteste vehemente de la Kremlin, bineînţeles, adresate americanilor ălora blestemaţi, capetele răutăţilor mondiale şi, apoi – zice-se – “adevărata răzbunare”, venită de la un grup de hackeri (sau crackeri?) din Rusia, cu o denumire nostimă, “Fancy Bears”, care a spart sistemul de administrare şi management al Agenţiei Mondiale Antidoping (WADA) emanând câteva liste de sportivi de renume dopaţi: surorile Williams şi Petra Kvitova din tenis, cicliştii britanici  Bradley Wiggins şi Chris Froome, şi o româncă rătăcită pe acolo, ieşeanca Roxana Cogianu, ba chiar şi un rus, boxerul Mişa Aloian. A fost rândul celeilalte tabere să facă scandal monstru,WADA cerând imperios ruşilor să înceteze cu violarea unor date secrete care pot compromite imaginea sportivilor. Este limpede că băieţii aceia deştepţi sunt ruşi, dar nu asta e problema. Nu ştim dacă WADA acţionează  la comanda Casei Albe, e greu de crezut, dar nici asta nu e problema. Grupurile de hackeri sunt, în general, greu de subordonat. În acelaşi timp, WADA este o organizaţie internaţională, înfiinţată în 1999, cu preşedinte englez, director francez şi cu destui ruşi şi ex-sovietici prin comisiile ei.

Nu “războiul rece al dopingului” este problema principală şi nu credem că acţiunea hackerilor (nu crackeri!) a avut caracter geopolitic. De asemenea, oricât a călcat în străchini organizaţia mondială (vezi cazul “meldonium”) nu neapărat distrugerea WADA ca organizaţie absolut necesară a fost obiectivul principal, ci compromiterea sistemului mondial antidoping. Şi ce poate fi mai vulnerabil în regulamentele antidoping decât această regulă a “excepţiilor de uz terapeutic”, despre care se ştia de multă vreme, dar se vorbea în surdină?  Sportivii apăruţi în documentele “Fancy Bears” nu sunt vinovaţi după actualele reguli şi niciunul nu va fi suspendat. Problema este moralitatea acestei excepţii: Este îndrituit un sportiv să folosească un medicament absolut necesar, dar care îi sporeşte capacitatea de performanţă sportivă? “Este”, spun regulamentele WADA, dar în anumite limite, fără a se preciza flexibilitatea acestor limite. Unii susţin că doar americanii, cu Serenele şi Venerele lor, ştiau de această regulă, că altfel n-ar fi fost suspendată biata Şarapova. Fals! Presa a dezvăluit că şi în România s-a ştiut şi s-a beneficiat de această regulă, de exemplu fotbalistul Cristi Chivu sau gimnastul Marian Drăgulescu. Dar este infantil a crede că românii ştiau de “excepţia terapeutică” şi ruşii nu! (Probabil că medicamentul “meldonium” produs în Letonia şi folosit de Maşa nu era pe lista “excepţiilor” WADA!) Mai mult, un articol din “ProSport” citează medici care cunosc cazuri de sportivi suprasolicitaţi de antrenori până se îmbolnăvesc de astm, intrând astfel sub incidenţa unei “excepţii” ca lumea. Şi atunci, unde e moralitatea? Graziela Vâjială, preşedintele Agenţiei Naţionale Antidoping (ANAD), susţine, cu jumătate de gură, că nu este prea corect aşa ceva, deşi au fost destui beneficiari români.

Dar care este soluţia fair-play? Dacă ai probleme care îţi solicită imperios tratamentul cu o substanţă interzisă, te laşi de sport şi basta. În multe cazuri, excepţiile nu confirmă regulile, ci le încurcă. Mulţi au ajuns să creadă că dopajul în sport nu va dispărea niciodată şi foarte uşor se poate ajunge la vechea propunere a “proscrisului” Ben Johnson: legalizarea dopingului. Nu e fair-play, dar în sportul mondial este din ce în ce mai puţin fair-play. Ca şi în toate sporturile pe bani, “cine poate oase roade”. Dar cu sănătatea sportivilor cum rămâne?