Escalade fotografice în Himalaya

O inexplicabilă mefienţă reciprocă separă totuşi lumea fotografilor de cea a artiştiilor „tradiţionali” – pictori, sculptori sau graficieni. Există însă un „specific” al fotografiei? Sunt întemeiate motivele de situare a acesteia într-un registru aparent secund şi periferic? Ce anume i se reproşează? Expoziţia lui Ionel Onofraş de la Galeria „Cupola”, deschisă zilele acestea, îmi dă ocazia de a evoca vecinătăţile – confortabile sau nu – dintre arta în cauză şi pictura de şevalet.

Unele critici socot că fotografia ar fi uzurpat rolul alocat altădată tabloului. Prin „reproductibilitate tehnică” şi multiplicare nelimitată, acesta din urmă îşi pierde treptat „aura” de prestigiu şi unicitatea. Fotografia „democratizează” imaginea, făcând-o accesibilă oriunde, oricând şi oricui. Ideea fusese formulată în 1936 de Walter Benjamin, unul dintre primii analişti ai consecinţelor schimbării de paradigmă produse în câmpul cultural occidental odată cu aplicarea la scară largă a ingenioasei inovaţii. Aparatul de fotografiat privilegiază ochiul (socotit a fi cel mai superficial dintre simţuri) şi nu mâna artistului – ca până atunci. Manualitatea, abilităţile lucrative şi euristice sunt substituite de gesturi mecanice, stereotipe, care angajează doar facultativ competenţe prealabile. Astfel s-ar justifica impresia de facilitate; posesorul unui instrument de captare a imaginilor poate râvni cu uşurinţă la statutul de artist. Aceasta face ca diferenţa dintre fotografii amatori şi cei profesionişti să fie deseori efasată sau greu perceptibilă.

Un alt reproş consideră că fotografia riscă să rămână, fatalmente, doar la nivelul suprafeţelor, al „arhivării” fugitive de impresii. Realismul fotografic, bunăoară, nu este decât o modalitate „tautologică” de reduplicare sau de imitare a realităţii, de transformare a acesteia, prin dematerializare şi miniaturizare, în imagine mobilă, comprimată, aflată la purtător. Câtă vreme este doar o reproducere fidelă a ceva, ea „spune” prea puţin. Importantă este „medierea” dintre artist şi privitor, inaugurarea unui „câmp de acţiune” (Roland Barthes) promiţător, deopotrivă, sugestiei, imaginaţiei şi gândirii.

Există şi analize care denunţă posibilitatea de a utiliza fotografia ca „simulacru” sau ca instrument de simulare (Jean Baudrillard). Neîncrederea faţă de imagine sau de „realismul” acesteia este susţinută de proliferarea şi sofisticarea tehnicilor de trucaj. În shooting–ul fotografic, de pildă, „naturaleţea” modelelor este îndelung „căutată”, sau obţinută prin mimarea teatrală a firescului şi a spontaneităţii. Chiar şi aşa, imaginile pot fi ulterior corijate şi retuşate, funcţie de interesul vizat – comercial, electoral, jurnalistic, propagandistic, publicitar sau artistic.

Configurat în anii ’60 ai secolului trecut, realismul fotografic (ulterior şi extremele lui, hiper şi mega-realismul) solicită redarea „întocmai” a realităţii, abandonând poza căutată, „ca la fotograf”. Printre teoreticienii iluştri, Susan Sontag încurajează în forţa de expresie a instantaneului, a imaginii brute, obţinută din mişcare, fără intervenţii cosmetizante. Fotorealismul transformă fotografia în instrument al picturii, pregătind astfel complicitatea fructuoasă dintre cele două genuri. Pictorii vor compune tablouri după fotografie sau chiar în manieră fotografică (manieră de lucru practicată şi în zilele noastre).

Distorsiunile sau alterările voite sunt, la rândul lor, posibile şi licite. Mulţi dintre artiştii pop americani (Andy Warhol, Robert Rauschenberg…) optează pentru prelucrare cromatică, repetiţie şi multiplicare a imaginilor, fără vreo aluzie speculativă asumată în prealabil. Cindy Sherman, în schimb, adaugă măşti ori şi le schimbă frecvent, transgresează codurile vizuale familiare, pentru a aduce în atenţie probleme ale identităţii feminine. În exemplele evocate, fotografia se sustrage reţetelor mimetice, acroşând convingător registrul artei veritabile…

Tocmai pe versantul artisticităţii de bună factură situez proiectul lui Ionel Onofraş, pomenit la început. Realizate în Himalaya, pe „acoperişul lumii”, fotografiile expuse la „Cupola” – îndeosebi portrete şi peisaje surprinse sur place, la faţa locului – satisfac exigenţe diverse: estetice, antropologice, etnografice şi documentare. Bine selectate şi „arhivate”, ele plac, dar şi suscită interesul de a descoperi lumi noi, exotice şi fascinante în felul lor.

Privitorul este purtat printre „potecile din cer” străbătute de puţinii temerari, devenind martorul unei experienţe de călătorie inedite, „povestite” în forma unui excelent jurnal ilustrat. Traseul are alura unui parcurs iniţiatic, suitor, de tatonare a propriilor limite şi posibilităţi, de ascensiune simbolică a „propriului Everest”. De această dată, Ionel Onofraş s-a oprit nu departe de vârf. Sper ca proximele esclade – fizice şi artistice – să-l motiveze pentru asaltul decisiv. Ce i-aş dori? Vreme şi vremuri prielnice. Le merită, negreşit.