Exerciţii de neuitare

Deşi, la o adică, nu-i prea vine la îndemână s-o recunoască public. (Cred că v-aţi convins: şi bărbaţii cochetează cu vârsta, nu doar femeile…) Am dat-o pe meditat şi, după o repetată cernere a trecerii şi petrecerii mele prin astă viaţă, m-am oprit la trei evenimente.

Primul, care mi-a marcat definitiv existenţa, a fost Al Doilea Război Mondial. Un eveniment pe care nu mi-l amintesc, n-aveam cum, întrucât abia atunci mă născusem. Dar a lăsat urme şi acum vizibile în existenţa mea. Asta deoarece, în 1942, când încă nu împlinisem un an, dintr-un copil extrem de vioi, care deja alerga şi vorbea (cum mi s-a povestit mai târziu), am devenit aproape o legumă. Într-o noapte din acea vară fierbinte, la propriu şi la figurat – începuse războiul în Răsărit – într-o astfel de noapte, aşadar, după ce fusesem „în mare formă” toată ziua, deodată am început să plâng şi să mă vait. Mama a crezut că m-o fi tras un corent (după-amiaza dormisem în tindă, la răcoare, pe pământul gol) sau am făcut o indigestie (seara mâncasem, lacom, colţunaşi…). M-a doftoricit cum s-a priceput şi cum se obişnuia: mi-a pus un săpunel în funduţ… Pe moment, m-am „eliberat”, dar nici atunci, nici a doua zi nu mi-am revenit: după gemete şi zvârcoleli grozave, aproape că înţepeneam şi, în unele momente, cei care mă vegheau – mătuşi săritoare, care te lecuiau de orice boală (sau măcar încercau), felcerul din sat, doctorul comunei, chemat de urgenţă – credeau că gata, am murit… Nu mai văzuseră asemenea simptome, mai ales la un copil care, până ieri, zburda fericit… Probabil că doctorul a telefonat la spitalul din Botoşani şi – minunea minunilor! – după amiază, pe şesul din sat, a aterizat un avion sanitar. Un avion cu zvastică pe el… Botoşanii erau, la acea vreme, baza sanitară şi de aprovizionare a nemţilor, din spatele frontului – care înainta spre Răsărit. Am fost internat la Spitalul militar german şi ţinut acolo vreo săptămână. Tata, mama, fratele meu Mitică (mai mare cu zece ani ca mine) au venit, încă din prima zi, cu căruţa, la Botoşani, cale de 25 de kilometri – şi-au tot aşteptat „să se întâmple o minune” şi eu să ies din spital vindecat, „curat,/ luminat,/ ca argintul strecurat”… Spre disperarea lor, în final, le-am fost pus în braţe aproape aşa cum venisem. E drept, nu mă mai văitam, dar nici nu mă mai puteam ţine pe picioare. „A contractat un virus, are paralizie infantilă, poliomelită, o boală care nu se poate vindeca, le-au spus doctorii. Dar, cu timpul, o să-şi revină, va recăpăta puteri…” şi chiar aşa a fost. A început un chinuitor şi stăruitor proces de recuperare. Am reînvăţat să merg, cu toate… etapele pe care le parcurge un prunc. La 8-9 ani mă bălăceam în Jijia, unde apa era până la genunchiul broaştei… Dar şi acolo era să mă înec: mă luasem la trântă cu un alt băiat, acela, bine-nţeles, m-a învins şi mă ţinea sub apă, să vadă cum ies din mine bulbucii… Noroc c-a observat un băiat mai mare şi m-a salvat. La 12-13 ani călăream, adică mă puteam ţine-n spinarea legendarului armăsar Negru, dar când acesta avea chef, nu era nicino problemă să mă dea jos, după ce se înălţa de câteva ori în două picioare. Remarcabil e faptul că niciodată nu m-a călcat, păşea peste mine cu grijă şi se ducea unde avea chemare, la vreo iapă care-i făcuse cu ochiul, la vreun armăsar cu care trebuia să-şi dispute întâietatea, în crunte bătălii… La 15-16 eram în stare să urc/ cobor unii munţişori (cu o pantă lină). Pe la 20-21 dansam, la reuniuni, dansuri lente, înotam în mare (cam până la geamanduri). Dar niciodată n-am putut să alerg. Să joc fotbal. Să merg pe bicicletă. De aici – o serie de umilinţe, de complexe, care m-au bântuit – şi de care m-am vindecat pe măsură ce am văzut şi-am înţeles că sunt suferinţe şi mai mari în lume. De aici şi pasiunea mea pentru sporturi – pentru toate sporturile pe care n-am putut să le practic.

Al doilea eveniment e format dintr-un lanţ şi e o urmare tot al celui de-al Doilea Război Mondial. Eram copil, creşteam, învăţam la şcoala din sat şi în jurul meu se petreceau lucruri de neînţeles pentru mintea mea fragedă. Acasă îmi făceam semnul crucii, când mă aşezam şi când mă ridicam de la masă, spuneam, la culcare, Tatăl nostru şi Înger-îngeraşul-meu, tot aşa dimineaţa – dar la şcoală trebuia să cânt Din izbânzi în izbânzi mergi popor luptător,/ cu poporul sovietic eliberator… Noi ştiam că Tatăl nostru din ceruri este Dumnezeu, însă la şcoală apăruse unalt tătuc, tovarăşul Stalin numit… Avea şi fotografia, pe perete, alături de alţii, mai mult sau mai puţini bărboşi, mustăcioşi… Acasă, tata, zicea despre Stalin (dar ne ţistuia: nu cumva să spuneţi cuiva!) că-i Anticristul coborât pe pământ… La şcoală, era ridicat în slăvi. Copil fiind, pe cine să crezi?!? Treptat, picătura chinezească de la şcoală se insinuează mai puternic decât învăţătura de-acasă, cu-atât mai mult când aceasta din urmă este făcută cu precauţii, chiar cu spaimă, şi nu zi de zi şi ceas de ceas. Când am fost făcut pionier, evoluam spre casă, mândru nevoie mare, cu cravata roşie fluturând în vânt… Şi-atunci, numai ce-l aud pe un mehenghi care stătea cu coatele sprijinite de gard şi făcea recensământul trecătorilor pe uliţă – între care m-am nimerit şi eu: Ci, uăi, ţ-o pus şî ţâie zgardî la gât?!Am ajuns acasă cu ochii-n lacrimi, după acest teribil afront. Tata, ca să mă liniştească, mi-a promis c-o să-l aranjeze el pe pezevenchiul acela…

Când a murit Stalin, eu i-am dus vestea tatei, dar am pus-o pe locul doi: –Tată, nu se mai face şcoală!– Cum aşa, măi băiete?!, s-a minunat el. – A murit tovarăşul Stalin!, i-am spus eu, plin de importanţa unui asemenea comunicat. Atunci tata, după ce m-a anchetat cu de-amănuntul şi s-a convins că-i adevărat ce-i spusesem, a îngenunchiat la icoane şi ne-a pus şi pe noi, copiii, să îngenunchem şi să ne rugăm: Mulţumesc ţie Doamne, că l-ai luat pe Anticrist, pe tartorul tartorilor… Mai apoi, deşi tartorul tartorilor era pus la talpa iadului, urmaşii lui aici, pe pământ românesc, ne-au luat toată agoniseala, ne-au luat pământul, caii şi căruţa – adică raţiunea de a exista a tatei. El a fost printre ultimii din sat care s-a înscris (de fapt, a fost înscris) la colectivă. Toată copilăria, adolescenţa şi bună parte din tinereţea mea – tata încă mai spera să vină americanii, să-i alunge pe ruşi şi să ne continuăm traiul nostru dintotdeauna…

Dacă tata ar mai fi trăit 8 ani, ar fi fi prins cel mai aşteptat eveniment istoric din viaţa lui şi, în mod sigur, şi din viaţa mea: revoluţia din decembrie ’89. Sau, altfel zis, venirea americanilor. Sigur, e vorba de o venire simbolică, dar care a însemnat reîntoarcerea României la destinul şi la făgaşul ei, cu toate obstacolele, capcanele, căderile şi urcuşurile, disperările şi speranţele sfertului de secol care a trecut din acele zile când copiii revoluţiei au ieşit în stradă şi-au scandat: Vom muri, dar vom fi liberi! Mi-a dat Cel de Sus şansa să trăiesc acest eveniment -şi anii ce i-au urmat. Ce mi-aş fi putut dori mai mult? Un singur lucru: să fi avut şi tata şansa de a prinde acea oră astrală a istoriei româneşti (şi omeneşti).

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist