Caută 
1 MIN
Un tânăr domn în costum dungat şi cravată, pe nume Ioan, se apropie de o fereastră înaltă cu gratii, aruncă o privire în stradă şi constată cu lumea e transparentă. Arborii erau transparenţi, casele transparente, şi oamenii la fel.
Tânărul domn Ioan, îmbrăcat într-un costum verde, stătu la fereastră şi fuma, întrebându-se dacă lumea devenise într-adevăr transparentă sau doar i se părea lui că devenise transparentă. Fumul de ţigară plutea tăcut răsucindu-se în spirale sinilii peste arbori înalţi, plopi, paltini şi mesteceni transparenţi, peste case transparente şi oameni transparenţi, cărora li se vedea sufletul. Un suflet mic şi golaş, ca o pasăre jumulită pe arătură.
Ce ciudată e lumea, îşi spuse tânărul Ioan şi se retrase de la fereastră, întinzându-se, aşa îmbrăcat cum era, pe patul său de campanie. Cravata sa largă, de culoarea oului de raţă, cu dunguliţe portocali, se revărsă peste aşternut, scurgându-se încet pe marginea patului, luând formă de şarpe. Şarpele se încolăci pe piciorul metalic al patului, sâsâind uşor, cu tandreţe. Dacă, îşi zise el, fixând atent becul de 100 de waţi din tavan (mereu îl uita aprins şi-i era lene să se ridice din pat ca să-l stingă), dacă devin deodată transparent, ce se va vedea din mine? Ochii? Desigur, ochii vor deveni transparenţi, nici acum nu sunt departe… Mâinile vor deveni şi ele transparente, umerii la fel, şi, de asemenea picioarele. Picioarele vor deveni transparente şi se vor vedea doar aceşti pantaloni verzi, pe care îi va flutura pe străzi vântul. În sfârşit, în sfârşit, să lăsăm asta… Ce fel de străin sunt eu, se întrebă el, eşti tu în acest oraş dizolvat în propria-i substanţă? O singură uşă se zbate şi nici un vânt nu bate. Obosiţi suntem cu toţii. O ţigară de-o aprinzi, câte în oglinzi sunt uitate? Multe îşi răspunse el. Pe unde te uiţi sunt numai uşi şi clanţe ce se mişcă de la sine. Nimeni nu intră, nimeni nu iese, şi totuşi… Şi totuşi, murmură tânărul Ioan, dar nu-şi mai continuă ideea, ci o lăsă să plutească aşa, neterminată, în gol, întorcându-şi faţa spre un interlocutor nevăzut numit Iacob, care pe măsura desfăşurării monologului său se contura în aer, în dreapta sa, într-un colţ umbrit al camerei, nu departe de crucifixul de lemn, sub care ardea o candelă de bronz, devenind tot mai conştient şi prinzând substanţă la fiecare cuvânt al lui Ioan.Se contura mai întâi un pantof, apoi un crac al pantalonilor, apoi celălalt, o mână, apoi cealaltă mână, un ochi, apoi celălalt ochi, apoi în întregime Iacob.
Da, spuse interlocutorul Iacob, pentru a-i atrage atenţia lui Ioan asupra sa, Dar cum tânărul Ioan nu-l auzi sau se făcu că nu-l aude, interlocutorul Iacob zâmbi semnificativ, răsucindu-şi în aer mustaţa albastră.Tânărul pe nume Ioan stătea întins în pat cu mâinile sub cap şi îşi continua monologul. Ne întrebăm, spuse el, aruncând o privire prin cameră şi fixând crucifixul, uită ce avea de spus şi după o pauză lungă, în care Iacob tuşi în colţul lui, ca să-şi facă astfel simţită prezenţa, tânărul Ioan trecu la o altă idee ce părea să-l obsedeze în ultima vreme; raportul dintre viaţă şi literatură. (Mereu putea fi auzit bătând câmpii pe această temă).
Viaţa şi literatura, spuse Ioan, întinzându-se cu plăcere în pat şi pocnindu-şi degetele deasupra capului, sunt două vase comunicante ce conţin acelaşi adevăr şi comunică între ele printr-un orificiu invizibil, situat undeva jos, şi care se închide sau se deschide în funcţie presiunea lichidului aflat în interiorul celor două vase. Sau viaţa şi literatură, continuă Ioan, sunt ca o clepsidră; viaţa se află undeva deasupra, iar literatura dedesubt, astfel că tot adevărul vieţii se scurge în literatură şi rămâne acolo până la sfârşitul tuturor veacurilor. Literatura, ca şi moartea, fiind una din formele perfecte ale neantului. E scrisă pe şi pentru totdeauna. Sus, oamenii îşi duc viaţa lor obişnuită; se nasc, cresc, se înmulţesc (de perpetuare speciei!) şi mor, sunt veseli sau trişti, disperaţi sau plini de bucurie, şi disperarea şi bucuria lor, tristeţea sau veselia se scurg în fiecare clipă, fir cu fir, încet şi dureros, în literatură.
Da, spuse interlocutorul Iacob, şi când ultimul fir de nisip, care e viaţa, se va scurge, ce se va întâmpla atunci? Va rămâne doar literatura? întrebă el. Aşa, în neant, ca o formă a neantului?
Tânărul Ioan îşi lăsă o mână în jos de pe pat şi luă o carte prăfuită ce zăcea pe parchet.
Desigur, spuse tânărul Ioan, şi începu să răsfoiască absent cartea. Doar dacă nu se va găsi o mână care să răstoarne…
Ce? întrebă mângâindu-şi bărbuţa verde Iacob.
Clepsidra spuse tânărul Ioan. Şi atunci tot ce s-a scurs în literatură se va scurge înapoi, şi până la sfârşitul veacurilor.
Dar de unde se va ivi această mână? spuse interlocutorul Iacob. Din neant?
Din neant, spus tânărul Ioan, închizând încet cartea şi punând-o jos, pe parchet.
Şi a cui va fi această mână, nu cumva a ta, tinere? spuse Iacob.
Poate chiar a mea spuse tânărul Ioan.
He, he, râse interlocutorul Iacob, mângâindu-şi din nou bărbuţa. Dar ia zi-mi, adăugă el, ce legătură au astea cu transparenţa?
Ce anume ? întrebă tânărul Ioan.
Clepsidra, nisipul, mână din neant… În fine, toată dizertaţia ta albastră despre viaţă şi literatură.
S-ar putea să aibă oarecare legătură, spuse tânărul Ioan.
Nu văd nici una, râse interlocutorul Iacob. Chiar nici-una.
Tu nu vezi, spuse tânărul Ioan, pentru ca nu poţi vedea. Şi nu poţi vedea pentru că adevărul şi literatura sunt transparente. Şi fiind astfel, nu se pot vedea, că doar poţi vedea prin ele.
Pe mine mă vezi, continuă Iacob, pentru că nu sunt transparent. Dacă aş deveni transparent, conchise el, ţi-aş dispărea din vedere. Tu mă priveşti prin prisma celor două adevăruri: adevărul vieţii şi literatura. Mai mult prin ultima prismă spuse Ioan.
Căci, pare-se, continuă el, tot adevărul meu s-a scurs în literatură. Şi acum, adevărul meu e literatura sau, dacă vrei, literatură. Iar tu nu eşti decât un personaj coborât din ea. Asta-i!
şi spunând acestea, tânărul Ioan aruncă o privire în dreapta sa, spre locul unde se afla interlocutorul Iacob, dar nu-l mai văzu pe acesta şi asta fiindcă la ultimele cuvinte ale lui Ioan interlocutorul Iacob se făcu transparent şi se topi în cer.
Aţi văzut? spuse tânărul Ioan. Apoi se sculă din pat şi se duse la fereastră, îşi aprinse pipa şi privi jos, în stradă, unde o mare de oameni se agita făcând exerciţii de transparenţă, care constau din stat în cap, fâlfâit din mâini şi bâţâit din picioare.
Stând în cap, fâlfâind din mâini şi bâţâind din picioare, marea de oameni, pe măsură ce făceau aceste exerciţii, devenea transparentă şi se transforma într-o adevărată mare.
într-o mare în care nisipul erau ochii, perlele dinţii încleştaţi de frig sau de frica abisului, braţele tentacule, gurile peşti, urechile alge, plămânii scoici, stomacurile caracatiţe, ficaţii meduze, capetele nori, norii pânze, braţele vâsle şi picioarele valuri… Valuri izbind neîncetat ţărmul. Un ţărm întins şi golaş, ca o pasăre jumulită, la capătul căruia se puteau vedea un pat îngust de campanie, un scaun înalt pe care se bâţâiau două picioare subţiri şi păroase, terminate cu copite; o fereastră prevăzută cu gratii, în cadrul căreia fâlfâiau în briza mării un costum dungat şi-o cravată. Apoi, ceva mai încolo, într-un colţ al peisajului, sub un crucifix, se contura o clepsidră ciudată, în interiorul căreia oamenii se năşteau, trăiau si mureau, îşi duceau viaţa lor zilnică, bucurându-se şi întristându-se, iar bucuria şi tristeţea lor se scurgea, în fiecare clipă, fir cu fir, încet şi dureros, în literatură.
Şi în rest, nimic.
Şi în rest, linişte.
Şi în rest, fâlfâit de aripi şi fâlfâit de mâini.
Şi apoi iar linişte.
Şi apoi nimic; adevărul şi literatura.
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
