Flori şi peisaje la expoziţia de la Galeria Primăriei

Expozanţii, Puşa Pîslaru-Ionescu şi Mircea Eugen – foşti profesori de specialitate – finalizează, fiecare, o prodigioasă activitate artistică, concretizată în numeroase expoziţii personale; ambii au făcut dovada unei viziuni particulare, fără a da impresia cantonării în convenţie şi repetiţii.

Atrasă, ca şi celălalt expozant, de potenţele vitale ale peisajului, ale unei naturi exultând plurisenzorialul de seve, Puşa Pîslaru şi-a limitat, în expoziţie, subiectele la un mirific accesoriu al spaţiului vizat – florile.

Lucrările dezvăluie, vizibil, transfigurarea acestora în două ipostaze. Prima este îndatorată tradiţiei, cealaltă, sensibil diferenţiată, vizează, prin abstractizarea şi esenţializarea liniei şi culorii, o accepţie inedit-modernă în tratarea motivelor. Asociată finalizării decorative, artista este atrasă de prospeţimea primară a splendorilor organice – tot atâtea metamorfoze ale energiilor solare, conjugate celor telurice. Sunt motive preluate într-un decorativism primar, valori în sine, perpetuând o îndelungată tradiţie.

Vizibil atrasă de înnoirea mijloacelor de expresie, mare parte din lucrările expozantei se reclamă unor radicale mutaţii. Plurisenzorialul este depăşit; motivul floral îşi pierde singularitatea figurativă iniţială în favoarea unui joc decorativ de amploare, solicitând ponderea ideii şi disponibilităţile gândirii – ale autorului, dar şi ale celui care le priveşte. Este o intelectualizare solicitând subtilizări şi rafinamente. Motivele îşi reduc senzorialul organic al culorilor, acestea devenind nuanţe estompate, liniile îşi accentuează drepturile asupra întregului ansamblu. Sunt trasee curbilinii, contorsiuni de o particulară eleganţă, sugerând motivele originare, dar, mai degrabă, integrându-le în adevărate compoziţii unitare. Sunt discret delicate sau exuberante, elansări pregnante sau vag simboliste. Părăsind organicitatea culorilor tradiţional juxtapuse, asistăm la integrarea lor în ansambluri decorative, resuscitând un jugendstil de acum mai bine de un secol…

Mircea Eugen perpetuează cunoscutul său ataşament funciar pentru ţinutul Bucovinei – peisaj pe care l-a resimţit plenar, determinându-i de fiecare dată sentimente şi trăiri inedite, implicit o particulară viziune a celor văzute şi pătrunse. Se remarcă magia culorii, decantările rafinate ale simţului tactil, stăpânirea compoziţiei, dar, mai presus de toate, capacitatea de a le sintetiza în miraculoasa lor interferenţă. Inefabilul, acel duh al acuarelei, se desemnează şi el ca un element specific şi definitoriu. Peisajul, cu aerul său de domesticitate sobră, dar intimă, integratoare, delimitează un adevărat spaţiu-matrice al sensibilităţii.

Contururi, suprafeţe şi volume reflectă difuz poezia unui sol distinct, ca individualitate geografică, dar şi spirituală. Nimic narativ în aceste peisaje. Autorul nu „povesteşte”, ci sublimează stări de suflet, nu redă, ci sugerează. Toate reperele geografic-spirituale se realizează la interferenţa aceluiaşi dialog dintre pământ, ape, stihii ce îşi constrâng izbucnirile, dar mai ales confluenţele între regnuri, între cer şi pământ, rememorând conştiinţa îndepărtatei lor unităţi primordiale.

Artistul este un liric-reflexiv. Lirismul acuarelei lui Mircea Eugen este ponderat, vizibil stăpânit, fără a fi emblematic. Factor unificator, o prodigioasă amploare de griuri, resuscitează şi substituie tonurilor de culoare, tot atâtea valori cvasi-muzicale. Avem sentimentul unei simfonii în execuţia căreia lipsesc însă gălăgioasele alămuri de fanfară.

Gheorghe Macarie este critic şi istoric de artă