Forza Steaua sau haide Iaşul?

Astăzi are loc în dealul Copoului un eveniment fotbalistic care stârneşte mereu discuţii: meciul dintre CSMS Iaşi şi Steaua (sau FCSB). Şi chiar dacă se va repeta de multe ori, poate chiar în acest sezon, în play-off sau (de ce nu?) în play-out, discuţiile nu vor conteni. De fapt, nu e vorba de discuţii tehnico-tactice, dacă Grahovac e mai bun ca Niţă sau Tadé decât Golubovic, dacă neinstruitul Mirel e mai doxat decât italianul Napoli, cum le-ar sta bine unor amatori de fotbal.

Întrebarea este cum (mama mă-sii de treabă!) stadionul “Emil Alexandrescu” din Copou e mai acasă pentru echipa bucureşteană decât pentru cei care mănâncă pită albă din capitala Moldovei? Dacă meciul disputat în primăvară se constituie pentru mulţi un răspuns la întrebare (adică, cei cu inima sfâşiată între două iubiri au ales Steaua deoarece aceasta avea mai multă nevoie de cele trei puncte), explicaţia n-are fond din pricina antecedentelor. De multă vreme, ieşenii cu sânge alb-albastru în vene se plâng de inferioritate numerică în duelurile cu ieşenii cu sânge roş-albastru. Chiar de pe vremea mult-regretatei Politehnica se simţea vuietul “forza Steaua” în tribunele bătrânului stadion din Copou şi spunem asta pentru a demonta alibiul celor care acceptă cu greu “hibridul” Navobi-Tricolorul Breaza alias CSMS, în locul îndrăgitei Poli. Discuţiile de pe fel de fel de forumuri arată că mulţi dintre cei mai îndârjiţi “politehnişti” au acceptat, cu îndelung oftat în inimă, situaţia de facto din fotbalul ieşean. Şi atunci, de ce “hai Steaua”, care înseamnă inclusiv “huo Iaşul” şi care revoltă până şi pe bucureşteanul Florin Prunea, pus în fruntea bucatelor ieşene. Fireşte, mai mult din inimă de dinamovist decât de ieşean, dar asta contează mai puţin.

De ce Steaua, când echipa fost-militară, ca şi surata ei ex-miliţienească, a avut toate motivele de-a lungul deceniilor să fie detestată profund în târgurile de provincie. Motive care se ştiu: meciuri câştigate cu arbitrii, sau pe blaturi, jucători încorporaţi cu arcanul. Cu excepţia Craiovei şi a Timişoarei, Steaua şi Dinamo au şi acum în toate oraşele destui neiubitori. Ceea ce este dovedit prin sondaje, aceleaşi Steaua şi Dinamo, în special prima, sunt şi cele mai iubite echipe în afara oraşului de reşedinţă (y compris Bucureştiul). Explicaţia este dificil de dat. Probabil îndelungata bipolaritate la vârf a fotbalului românesc, care a dăinuit până acum un deceniu, a somat aproape microbiştii să participe afectiv la luptele pentru supremaţie, mai întâi, în secundar după echipa locală, dar apoi chiar în detrimentul clubului localnic. De ce Steaua mai mult decât Dinamo? Probabil că performanţa neegalată şi inegalabilă de la Sevilla 1986 să aibă un cuvânt greu de spus. Explicaţii pot fi şi altele, dar rezultatul translat pe coordonate bahluviene este acesta: Steaua are foarte mulţi suporteri la Iaşi (şi nu numai aduşi cu arcanul din întreaga Moldovă, ci şi cu domiciliul în buricul dulcelui târg!) şi asta s-a văzut nu numai în mai 2015!

Sigur că ieşenii cu mare dragoste de echipă se simt frustraţi şi se gândesc la măsuri restrictive care nu-şi au locul în secolul acesta XXI, nu în întregime religios, dar totuşi existent. Orice individ are libertatea să ţină cu orice echipă vrea, şi pe oricare stadion. Idei ca acelea, prin care – de exemplu – să se permită intrarea gratuită doar celor cu buletin de Iaşi, iar celorlalţi să li se aplice preţuri prohibitive, nu este de actualitate. Iar dacă atât de mulţi ieşeni se simt oripilaţi, vina este mai mult a lor. Să fim sinceri că un meci cu Steaua nu are loc prea des, dar la Iaşi vin şi echipe fără suporteri ca Târgu Mureş, Petrolul, CFR Cluj, iar stadionul nu vuieşte ca în vremuri demult apuse,”Iaşul! Iaşul!”, chiar dacă izolat se mai aude din când în când acest refren, numai când echipa merge bine. A susţine echipa şi la bine, dar (mai ales) la rău este un loc comun prăfuit, dar de dureroasă actualitate. Iar cei care vorbesc de “iubire alb-albastră” trebuie să ştie că iubirea este necondiţionată, chiar dacă mulţi doresc, ca pe vremuri, intrare gratuită, sau autocare puse la dispoziţie pentru deplasări. Forţa unei adevărate galerii se vede tocmai în asemenea confruntări, ca aceea de astăzi când nu numai cei din teren, dar şi cei din tribune au concurenţă serioasă. Şi benefică!

Cu toate acestea, iubitorii de fotbal din Iaşi nu sunt singurii vinovaţi de această anomalie. Se mai vede un soi de ipocrizie sau – în cel mai fericit caz – de amatorism şi din partea conducerii clubului, care nu pregetă să apeleze bombastic la cel de-al “doisprezecelea jucător” în momente grele, dar nu face mai nimic să-şi apropie suporterii. Nici măcar o convenţie cu RATP-ul local pentru ca măcar la un meci de o asemenea încărcătură să prelungească cu o oră programul mijloacelor de transport în comun. Ora e înaintată, vremea e rece şi distanţa între Copou şi Tătăraşi sau Nicolina nu e chiar mică. Sigur, o asemenea înţelegere costă ceva, dar pentru un club care îşi permite preşedinte de lux nu este mare pagubă. Astfel, mulţi suporteri care ar fi putut ţine piept galeriei adverse vor rămâne acasă şi vor vedea meciul la unul dintre cele patru canale care îl transmit! Până la urma cozii: “Haide Iaşul!”.