Caută 
1 MIN
Zâmbetul lui de la masa bine stropită cu vin voia să spună că el e altceva: incultura lor, hăhăiturile lor, zaiafetul în general îl enervau.
Aud o discuţie prin cartier la Tomeşti: „Şi băiatu-i de familie bună?” „Da, ta-su îi poliţar”.
*
Am fost la o nuntă la un restaurant şi remarc că, pe măsură ce înaintez în vârstă, mi-s tot mai antipatice bairamurile astea: muzica urlând, oamenii nu se aud între ei, sunt îngrămădit între alte persoane pe care nu le cunosc şi nu am chef să discut cu acestea. Nu am chef să mănânc, nu am chef nici măcar să mimez veselia. Din cauza asta, probabil, măcar mă lasă în pace. Cu ani în urmă, la astfel de ocazii, beam vârtos. Acum mi-a secat aşa deodată izvorul băutului. Şi e al dracului de nasol să fii treaz-trezuţ într-o gloată de oameni chercheliţi, cuprinşi de o veselie hiperactivă. Simţeam enorm şi vedeam monstruos, cum zicea nenea Iancu. Şi m-a apucat un fel de milă: de ei şi de mine.
Mireasa – o longilină searbădă, parcă fără pigmenţi de culoare în obraji. Noroc pentru ea că s-au inventat fardurile. Avea sărăcuţa o rochiţică, dreptu-i, ca de mireasă: albă-albă, semnul candorii, purităţii, mă rog. Dar era o rochiţică strâmtă şi cu volănaşe de sus până jos, parcă era un prezervativ cu volane. Plus de asta volanele erau turtite, şifonate, ca şi cum nişte hăndrălăi o tăvăliseră bine înainte de ceremonie. Aşa că rochia părea mai degrabă ca o bezea chiflicită. În rest mireasa era bine, numai că i se vedeau chiloţii prin rochie. Şi ieşea mereau în hol să fumeze. Mireasa, nu chiloţii. Cu bărbaţii. Ea – mireasă fiind. Fuma ca un turc. Ş-avea un glas gros, ca de sirenă de locomotivă.
*
– Şi unde merg berzele, bunică?
– Cocostârcii?
– Da, cocostârcii, se corectează băieţelul pe limba bunicii.
– În Ţara Turcească.
– Şi ce fac acolo?
– Fac cuib în fes la turci.
– Cum, bunică?
– Uite aşa, că turcii-s puturoşi, zice bunica deloc corectă politic. Cocostârcii fac ouă, clocesc şi scot pui în fes la turci.
– Şi pe urmă?
– Pe urmă aduc puii înapoi, la noi în ţară. Vasăzică cocostârcii zic: Voi, oamenilor, prea vă duceţi în Ţara Turcească şi uitaţi de toate. Uite, noi, cocostârcii, ne întoarcem şi aducem şi puii cu noi. Cum să-i lăsăm departe de părinţi?
*
Biserica nu a pus printre păcatele capitale şi Lenea, aşa că T., fiind bisericoasă, proastă şi leneşă, este privită cu îngăduinţă de oamenii bisericii pe care îi frecventează. Pe la mănăstiri pe unde merge pare o găină călcată de tramvai: smerită, pâinea lui Dumnezeu, nu altceva. Acasă însă se poartă îngrozitor cu fiica ei. Nu atât ticăloşia, cât imbecilitatea funciară determină în cazul ei un comportament nesimţitor şi crud (pentru roman).
*
Venea probabil de la serviciu: pe jos, agale, cumva abulic. L-am cunoscut la Primăria Tomeşti acum 10-12 ani. Pe atunci de-abia era ieşit de pe băncile facultăţii. Atunci întâmpina cu un rictus sardonic glumele nesărate şi grosolane ale colegilor cu care venise în inspecţie. Zâmbetul lui de la masa bine stropită cu vin voia să spună că el e altceva: incultura lor, hăhăiturile lor, zaiafetul în general îl enervau.
Acum, pe stradă, era altul: cu pungi pe la ochi (probabil că bea cot la cot cu şleahta aceea de tăietori de frunză la câini), cu pantalonii burlan, păşea absent prin mulţime. Nu mai avea rictusul sardonic, dispreţuitor. Faţa îi era puţin umflată, obosită şi apatică. Nu m-a recunoscut, cu toate că atunci am discutat mult, îmi vorbise de sila lui faţă de „balcanicii” care-l înconjurau. Se va fi gândit oare că n-a realizat nimic în viaţă, că a intrat în groapă absorbit de mediu? Are conştiinţa maculării? Probabil că nu.
*
O expresie: „deştept, spaima iadului”. Cred că i s-ar potrivi lui Stalin.
*
Am fost „să-mi fac ochelari”. Pe undeva pe la pasarela spre (fostul) CUG. O doctoriţă tânără, uşor absentă, care mă trata ca pe un copil. Faptul m-a enervat. Am vrut să-i dau o replică muşcătoare, ironică, dar, probabil din cauză că eram iritat, nu-mi venea nici o idee. Nu puteam să fiu „spiritual”. Şi asta mă enerva şi mai tare.
Pe drumul de întoarcere mintea mi-a deviat spre felul de comportament al copiilor. Copiii, de pildă, nu pot fi ironici. Biblia ne îndeamnă să fim copii în faţa Lui. Şi aşa mi-a venit ideea unei proze cu un fel de Iisus apărut la marginea Oraşului. Acasă am văzut un meci de fotbal cu Steaua, am mâncat o supă de găină cu hrean şi mi s-a făcut somn. Înainte de a adormi am apucat să scriu acest fragment, pe care apoi nu l-am mai putut continua din lipsă de „benzină” de calitate, de kerosen ar zice D. S. Deh, perioada estivală: „A apărut la Capăt din hăul cernoziomic al câmpiei. Şi-a spălat picioarele desculţe, pline de pământ negru, într-o băltoacă strălucind multicolor în soarele primăvăratic de la uleiurile şi benzina TIR-urilor. În zăngănitul maşinilor, atente să ocolească gropile din asfalt, şi vaierul tramvaielor întorcând la rond, nimeni nu i-a dat atenţie. La Capăt toţi sunt grăbiţi şi neatenţi. Doar domnul Capernaumovici de la chioşc şi-a pus cu perspicacitate evreiască problema: Ce caută ăsta aici? Cu haina-i lungă, parcă făcută dintr-o bucată, nu semăna cu cerşetorii şi vagabonzii obişnuiţi. Nişte copii îl urmau curioşi…”
Radu Părpăuţă este traducător, scriitor şi publicist.
