Gândaci pe parbrizul vieţii

Interesul suscitat de textul publicat săptămâna trecută, în care semnalam modul arbitrar în care operează hingherii de maşini, a avut o consecinţă previzibilă. Un prieten mi-a trimis printr-un mail mai multe hotărâri date anul trecut de Judecătoria Iaşi prin care Poliţia locală, Primăria Iaşi şi firma de servicii publice care se ocupă de ridicarea maşinilor au fost obligate să restituie unor şoferi amenda de 430 de lei, percepută pentru eliberarea din prizonierat a maşinilor săltate pe motiv că erau parcate neregulamentar. Mai mult decât atât, instanţa a decis, în câteva cazuri, să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată şi la reparaţii morale însemnate.

În traducere liberă, tabloul este următorul: unii din oamenii cărora li s-au ridicat maşinile au demonstrat în instanţă că li s-a făcut o nedreptate. Judecătorii au decis că acţiunile hingherilor de maşini au fost ilegale şi au obligat instituţiile locale implicate în abuz atât la returnarea banilor percepuţi ca amendă, cât şi la plata cheltuielilor de judecată sau a unor daune.

Dacă hotărârile judecătoreşti au fost respectate întocmai, bugetul local a fost lovit de două ori: prima dată prin returnarea banilor de amendă şi, a doua oară, prin compensaţiile decise de instanţă. Cu toate acestea, nu cred că vreunul dintre cei responsabili de asemenea pagube va fi fost vreodată sancţionat pe motiv că a acţionat după cum i-a tunat şi i-a fulgerat.

De altfel, nu există informaţii clare despre cât de mari sunt, pentru bugetul local, asemenea lovituri date de instanţă, deşi putem presupune că, într-un an, astfel de pierderi se ridică la mii de lei. Fac această estimare bazându-mă pe faptul că într-un singur proces, deschis în februarie şi încheiat în iunie anul trecut, reclamantul (o doamnă) a reuşit să oblige pârâţii deja amintiţi la plata sumei de 2.500 lei, incluzându-se aici amenda, daunele morale şi cheltuielile de judecată.

Cert este, însă, că puţini dintre şoferii pândiţi de hingheri în locuri-capcană, special alese tocmai pentru că e imposibil să parchezi regulamentar în zona respectivă, se încumetă să se adreseze judecătorilor. Un asemenea proces durează, în medie, şase luni şi presupune cheltuieli colaterale mai mari decât amenda înhăţată de prădătorii urbani de autoturisme. E nevoie de nervi tari, de timp şi de bănuţi pentru a dovedi că s-a comis un abuz prin ridicarea şi tractarea maşinii personale la naiba-n praznic. Totuşi, temerarii de până acum au închegat deja un front de atac pe cale legală împotriva hingherilor de maşini, aspect probat de faptul că există avocaţi specializaţi în a câştiga procesele de returnare a banilor de amendă. Cine caută pe internet va descoperi repede ofertele.

Ceea ce pe mine mă interesează, prin redactarea acestui text, e să arăt că împotrivirea faţă de abuz ar trebui să caracterizeze în număr mai însemnat reacţiile noastre civice. Parcă prea adesea suntem intimidaţi, prinşi în chingi sau, şi mai rău, obligaţi să ne conformăm unor ciudăţenii şi absurdităţi care irită. Parcă prea adesea suntem, în relaţiile cu forurile care ar trebui să respecte demnitatea cetăţenească, şmecheriţi, luaţi de fraieri sau urecheaţi aiurea, pe motiv că aşa ar zice legea. În sfârşit, parcă prea adesea, unii dintre reprezentanţii unor entităţi aflate, chipurile, în serviciul cetăţeanului, se poartă aidoma vajnicilor pedagogi de modă veche de pe la şcolile de corecţie. Filosofia acestor luminaţi şi devotaţi slujbaşi e simplă: prinde-l, rupe-l şi apoi întreabă-l de sănătate! şi dacă piuie, arde-l, întâi la buzunare, apoi şi în alte chipuri.

Acest rudiment al opresiunilor mici, mărunte şi enervante, comise cu bună ştiinţă şi în dauna omului de rând îmi aminteşte de vorba cinică a unui chirurg, pe care, cu îngăduinţa dumneavoastră, o voi reda mai jos.

Se zice că într-una din clinicile unui spital ieşean există un specialist care îşi începe învăţăturile către rezidenţii trimişi la domnia sa să prindă meseria cu următorul captatio benevolentiae: „ăştia (pacienţii, desigur) sunt gândaci pe parbrizul vieţii mele!”.

Nu ştim dacă distinsul orator legat cu jurământul lui Hipocrate să îşi ajute semenii va fi citit Metamorfoza lui Franz Kafka, dar vorba sa a fost, desigur, de efect, din moment ce ea s-a prelungit de la medic la gândacii, pardon, pacienţii săi de zi cu zi. Nu cumva, în cinismul său retoric, medicul exprimă un punct de vedere simptomatic pentru disfuncţionalitatea cotidiană a relaţiilor sociale dintre diverse categorii de indivizi? Imaginea, trebuie să recunoaştem, e de impact.

Circulând cu viteză de bolid prin existenţă, angajatul statului aflat în serviciul cetăţeanului contemplă cu indiferenţă şi sictir micile şi lipicioasele explozii de materie vie ale unor insecte neînsemnate şi stupide, care, în zborul lor nătâng prin aerul tălăzuitor al şoselei vieţii, nu au prevederea de a ceda la momentul potrivit trecerea celui care a acumulat mai mulţi cai-putere. Aşa e viaţa, o diafană succesiune de onomatopee: Bâzzz, bâzzz! Poc! Fâş, fâş!

Ioan Milică este lector universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Al.I. Cuza” Iaşi