Ghionoaia

Şaptezecistă de drept (a debutat în 1964, în ”Iaşul literar”, iar editorial în 1969, cu Oraşe nostalgice, Editura pentru literatură), E.I. a fost, în anii următori, de o cuvioasă discreţie, parcă nevrând a concura cumva notorietatea bunilor părinţi: Magda Isanos/ Eusebiu Camilar. A optat, ca scriitoare, pentru numele Isanos, în memoria mamei şi-a bunicilor materni, de care s-a simţit foarte legată. Elisabeta Isanos este o scriitoare cu o chimie specială şi unul din rarele cazuri (din literatura română) când dintr-o îngemănare artistă rezultă un astfel de fruct. Şi şi-a purtat, prin ani, această predestinare, această cruce, uşoară ca fulgul, grea ca plumbul. I-a trebuit multă vreme şi, probabil, un enorm consum psihic să depăşească acest prag (să nu-i spun: complex). Avea doar trei ani, când mama-poetă a murit; oricum, nu a cunoscut-o, nu şi-o aminteşte, întrucât (i s-a povestit mai tîârziu), spre a nu se contamina, copila nu era lăsată în preajma mamei. A Magdei, cum o va numi – ca pe o soră sau ca pe o prietenă mai în vârstă – în scrierile ei evocatoare. Cred că asumarea propriei identităţi, a propriului destin (literar) a fost posibilă doar după ce, pornind în căutarea chipului pierdut (a se vedea În căutarea Magdei Isanos, eseu biografic, 2003), a rescris istoria tinerilor ei părinţi şi-a clanului din care provine fiecare, dându-ne (în Cosîngenii, 2005) o saga cum nu prea cred să mai existe în literatura noastră. Concomitent sau alternativ, a dat tiparului, cu precădere în ultimele două decenii, scrierile ei de forţă şi de rezistenţă: volume de versuri, romane, povestiri, publicistică literară, traduceri în şi din diverse limbi. Dacă spun că Elisabeta este un nobil aliaj lirico-epic, spun prea puţin, niciodată prea mult. Poeziile ei – în dulcele stil clasic – o situează între vocile de referinţă din ultima jumătate de veac – şi doar stereotipiile critice, noile ”canoane” literare, ”sublima” ignorare a alterităţii – toate conjugate cu distincta ei discreţie îi ecranează vizibilitatea. Ca prozatoare, Elisabeta Isanos surclasează şi intimidează orice comparaţie. În fine, o antenă de mare fineţe şi gingăşie o face să perceapă ”lumea celor ce nu cuvântă”, ”fiinţele mici”, despre care (cu deosebire în Păsări, curţi şi grădini) scrie pagini antologice.

N-am cunoscut-o pe Elisabeta, deşi suntem congeneri, dumneaei ivindu-se în lume doar cu câteva luni înaintea mea. Prin ani, i-au apărut, sporadic, grupaje de versuri în ”Cronica”, iar în urmă cu câteva luni, o consistentă antologie lirică în ”Cronica veche”. Acesta a şi fost semnalul unui dialog virtual (şi virtuos!) care o (re)aduce în prim-plan. Recunosc acum intenţia mea (nemărturisită), încă de la primele schimburi de mesaje internautice, de-a o trage de limbă, de-a o face să spună ceea ce n-ar fi spus într-un interviu anunţat, programat, cu întrebări atingătoare la punctele nevralgice. Drama-i că interogările se duc, vrând-nevrând, spre poeta-mamă, spre prozatorul-tată, de care ea, fiica-scriitoare, mereu trebuie a da samă. Rămânând ca despre ea însăşi să dea samă – cine? Neieşind nici eu din stereotip, în aprilie, la centenarul naşterii Magdei Isanos, i-am solicitat niscaiva inedite (dacă mai sunt) şi, eventual, alte/ noi mărturii. Mi-a răspuns, aproape agasată: Despre Magda şi despre tata am scris până la maximum ceea ce pot face eu la ora asta, nu cred că aş fi în stare să mai scot altceva. Şi cum avansam ideea că e cea mai în măsură să scrie despre Pomii cei tineri (titlul ediţiei, îngrijită de E.I. şi apărută la TipoMoldova Iaşi în 2014), m-a contrat: Nu cred că ai dreptate, nu sunt eu cea mai îndreptăţită, dimpotrivă, pe mine nu mă ia aproape nimeni în serios, din două motive: mi se spune că nu am cunoscut-o personal, al doilea că sunt fiica ei, o fiică are cele mai puţine şanse de a fi crezută. Dar nici nu-i nevoie să fie crezută, ci doar credibilă, ceea ce Elisabeta şi este.  Biografiile romanţate au o fervoare ce m-a dus imediat cu gândul la André Maurois, cu celebrele lui romane biografice, dar şi la Margueritte Yourcenar, cu ficţiunile ei… istorice. Nutrită din culturi clasice şi franţuzită cât încape, Elisabeta Isanos imprimă scrierilor sale – indiferent de gen şi specie – ceva din duhul mitologic meridional (şi oriental), într-o expresivitate cartheziană.

Două vorbe, în ceea ce priveşte titlul acestor consemnări. După ce am intrat în dialog internautic, după ce i-am citit unele texte, dar mai ales Păsări, curţi şi grădini, vrând să depăşesc faza protocolară, am tatonat mai multe formule de adresare, ceva care să-i schimbe porecla în renume. Un joc la care a reacţionat cu zâmbitoare îngăduinţă. Până i-am zis: Ghionoaie. ”Ghionoaie să fie”, a ”cântat” dumneaei, Elisabeta Isanos.

Ani roditori pe mai departe, Ghionoaie!

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist