Glosse la o predică

Este o zi plăcută de vară, vântul adie uşor printre castani, iar credincioşii stăruie în râvnă până la sfârşit. Atmosfera destinsă, vocea caldă şi convingătoare a preotului mă fac să mă alătur majorităţii şi să ascult. Despre conţinutul teologic, nu am a mă interfera. Comentariul e de bun simţ şi corect. Doar că, la un moment dat, pentru a fi mai convingător şi a nu se limita la cadrele strict istorice ale parabolei, poate şi din raţiuni pedagogice, pentru a da mai multă viaţă ideii, preotul construieşte o paralelă cu o temă de ego-istorie. Foarte bine, îmi zic, întrucât eu însumi agreez acest tip de abordare “pragmatică”, pentru a pune teologia în acord cu viaţa contemporană. Am ascultat nu puţine predici de acest tip, nu doar de un subtil rafinament, dar şi perfect convingătoare. Doar că dezamăgirea a venit neaşteptat de repede şi m-a îndemnat să fac aceste glosse. Despre ce este vorba? Suntem toţi – buni sau răi, credincioşi sau atei – în planul lui Dumnezeu. În dragostea lui infinită pentru oameni, Dumnezeu rânduieşte lucrurile în aşa fel încât şi cei smintiţi de ateism, spre exemplu, să se mântuiască. “Iată – spune preotul -, eu am avut la gimnaziu un profesor de istorie care îl hulea pe Dumnezeu cu argumente luate din manualele de propagandă comuniste. Nu rata niciun prilej să se ia la trântă cu Dumnezeu şi cu adepţii lui. Dumnezeu l-a îngăduit, neavând obiceiul «să bată cu parul». Doar că, într-o zi, numitul a făcut un cancer cu o dinamică devastatoare. Doctorii nu i-au dat nicio speranţă. Dar Dumnezeu i-a dat gândul cel bun, îndemnându-l să se pocăiască pentru faptele lui şi să ceară ajutor. Dumnezeu l-a ascultat, aşa cum Fiul Iisus i-a ascultat  pe cei păcătoşi, pe cei vitregiţi, pe cei decăzuţi şi pe cei care l-au hulit, văzând credinţa lor. Minunile făcute de Mântuitor îi au ca subiecţi tocmai pe aceştia, nu pe virtuoşii de manual, seci şi suficienţi, de tipul fratelui Fiului risipitor.” Ce pedagogie subtilă şi eternă în această uimitoare parabolă!

Bine, îmi zic, preotul şi-a atins ţinta, dar, staţi! că mai are ceva de adăugat. Şi o face astfel încât compromite finalul “Ştiţi – continuă vizibil satisfăcut de efectul pedagogic al comparaţiei – în anii regimului comunist, profesorii de istorie stăteau la poarta bisericilor şi îi notau pe cei care participau la slujbe. Apoi dădeau lista la Securitate.” Această neaşteptată adenda mă trezeşte la realitate şi rupe vraja. Pare-se că un spiriduş glumeţ i-a suflat preotului să rişte o generalizare. Ce mai contează dacă vine vorba de unul sau mai mulţi profesori turnători, ori de toţi! Riscând această generalizare penibilă, părintele a luat-o pe arătura realităţii, ratând aproape totul. Dacă aş urma linia raţionamentului său, aş putea să spun, la rându-mi: am văzut şi am aflat despre preoţi care în regimul comunist şi-au trădat misiunea folosindu-se de taina spovedaniei, spre exemplu, pentru a informa Securitatea. Dar în acelaşi timp am cunoscut mulţi slujitori ai Altarului care şi-au făcut cu prisosinţă datoria de îndrumători de suflete. Ei m-au ajutat să traversez comunismul cu demnitate, să nu cad în păcate de moarte şi să-mi conserv seninătatea. Am o listă lungă. Alte exemple: am avut şi eu profesori de filosofie atei, dar nu pot afirma că au fost şi securişti. Mai mult: nu am avut niciun singur profesor de istorie sau colegi mai apoi, despre care să pot spune că erau atei habotnici. Asta nu înseamnă că nu au existat şi dintre aceştia. Dar atunci când rişti o generalizare – operaţiune pentru care nu mulţi sunt pregătiţi -, trebuie să fii măcar precaut, iar dacă nu stăpâneşti, fie chiar şi sumar subtilităţile logicii, să te abţii. Ceea ce îi recomand şi eu, prieteneşte, părintelui. Nu de alta, dar la predică au asistat cam 100 de oameni şi măcar o parte dintre ei vor fi gândind, auzind enormitatea, că nu merită să dai crezare la ceea ce “zice popa”. Asta ca să nu mai trimit şi la cealaltă parte a adagiului, despre ceea ce “face popa”.

Mihai Dorin este istoric şi publicist