Haimanalâc, pezevenglâc, curvasalâc

Cam astea trei elemente caracterizează România eternă. Aşa a fost de la începuturi, aşa a continuat de-a lungul timpului şi aşa a rămas şi acum. Sunt slabe şanse ca valorile să se schimbe, ca ierarhia în care aceşti trei poli principali domină să nu persiste. Nu o zic în nume de rău, nici măcar nu o zic din spirit critic, ci doar ca o observaţie subiectivă, ba chiar una admirativă.

Înainte de Primul Război Mondial românii trăiau într-o dezorganizare crasă, o înapoiere colosală, mizerie absolută, în contratimp total cu ce era Europa acelor vremuri, şi asta nu pentru că erau leneşi, puturoşi, proşti, pentru că românii nu sunt proşti, ci pentru că erau nişte hedonişti primitivi şi incurabili. Ei trăiesc dintotdeauna pentru plăcere, dar nu pentru una grandioasă, explozivă, spectaculoasă precum cea din filmele hollywoodiene, occidentală, ci una de zi cu zi, molcomă, aşezată, la scară mică, dar frecventă, la îndemâna oricui. În loc să muncească, preferă de o mie de ori să hoinărească fără sens, să piardă tone de timp căscând gura la un lucru sau altul, sau chiar să urmărească (şi să invidieze, fără falsă prefăcătorie) pe alţii care muncesc şi realizează lucruri măreţe. Asta le dă o plăcere deloc ascunsă. La fel, au mereu tendinţa să glumească, să facă haz unii de alţii sau de cei care fac altceva decât ei, să ducă totul în derizoriu şi, nu în ultimul rând, să caute permanent şi să trăiască profund iubirea, dragostea carnală, pasiunea, dezmăţul chiar.

În perioada interbelică situaţia era aproape la fel. Documentele epocii, operele de artă, mărturiile vii arată o societate bazată pe fix aceleaşi principii. Discuţiile dintre politicieni, relaţiile dintre partide, situaţiile penibile sau absurde dintre indivizii de rând, dintre păturile sociale, din înalta societate, în ciuda supervizării unui rege neamţ, erau exact la fel, aproape cuvânt cu cuvânt, precum cele din ziua de astăzi (vezi Caragiale). Nu s-a petrecut nicio schimbare de la Evul Mediu la Modernitate, poate doar, datorită inevitabilei proximităţi a Europei, spiritului ei civilizator, s-au mai organizat pe ici pe colo nişte instituţii, s-au mai dat nişte legi care să încerce o timidă sincronizare cu restul lumii. S-a spoit, cu alte cuvinte, un gard vechi, din lemn putred, plin de cari, dar frumos, pitoresc, o antichitate inegalabilă. În esenţă, însă, totul a rămas la fel ca înainte.

Perioada comunistă, paradoxal, a fost cea mai organizată din toată istoria acestei ţări. Cel puţin de la depărtare a fost singurul moment în care instituţiile mergeau, forţate de împrejurări, de legi şi organisme stricte, într-un singur sens, în care se vedea o tentativă metodică de ordonare a lucrurilor, în care, măcar la suprafaţă a fost înăbuşită manifestarea grosolană a celor trei porniri din titlul articolului de faţă. Şi chiar se poate spune că atunci noi nu am mai fost români, nu am mai fost noi înşine, ci un fel de fraţi marxişti, pe bune. Nişte fraţi mai mici şi mai haotici, dar fraţi.

Acum, odată cu redobândirea libertăţii ne-am amintit foarte repede starea noastră naturală şi ne-am însuşit-o ca manifestare deschisă, vie, fără reţineri. Pentru că suntem şi vom fi mereu un popor deschis, fără secrete, fără false atitudini. Influenţa vestică reuşeşte, din păcate, să creeze un hibrid de comportament nenatural care e mult mai penibil decât ceea ce eram de la sine. Fondul moştenit însă rezistă, gena e încă tare, slavă Domnului, are energie vie…

Mă uit la mine, de exemplu, un român moderat, unul care a văzut şi alte părţi ale lumii, care îşi dă seama cât de ridicol poţi fi dacă exagerezi în orice direcţie, dar care nu vede alte valori pentru care merită să trăieşti decât cele trei. Eu nu pot munci cum muncesc nemţii, americanii, nici măcar cum o fac grecii, care  sunt, totuşi, organizaţi cât de cât. Nu pot avea un ideal din a aşeza un lucru fix la locul lui, neglijând cu totul freamătul lumii din afară, frumuseţea clipei trecătoare, nu mă pot nici măcar abţine de a spune cu voce tare o poantă care-mi stă pe limbă, fie ea proastă, penibilă sau care nu-şi găseşte locul, atrăgându-mi dizgraţia celor din jur. E un dat, o condamnare.

Pentru că românului îi place viaţa, nu pune preţ prea mare pe muncă, pe realizări, pe bogăţie, pe achiziţii. Chiar dacă şi le doreşte foarte mult, nu face absolut orice ca să le obţină. Îi place să facă lucruri cu pasiune, dar când aceasta dispare şi „făcutul” încetează, de aici obsesia neterminării. El este un animal omnivor şi jucăuş, adaptat la orice mediu, căruia îi place să fie liber să hoinărească oriunde şi oricând vrea fără piedici, să se plimbe, să se joace, să petreacă şi să glumească, să ia viaţa şi moartea în râs, să caute apropierea sinceră de alţi oameni şi să vâneze pupeze.

Sunt nevoi animalice care ne caracterizează pe toţi mioriticii şi pe care încercăm din răsputeri să le îndeplinim. Din această pricină, se poate spune că orice lucru pe care îl înfăptuim, cariere de succes, realizări măreţe sunt doar nişte surogate ale celor trei, încercări ascunse de a hoinări în voie, de a râde cu poftă, de a ne bălăci în balta plăcerilor trupeşti.

Balcanismul primitiv care ne caracterizează ni se potriveşte ca o mănuşă şi ni-l asumăm foarte bine, de aceea e un păcat să îl renegăm. Suntem poate găinarii Europei, fraţi de cruce cu albanezii şi bulgarii, dar avem şi un strop de genialitate pe care nu-l întâlneşti oriunde, iar pentru asta chiar merităm să fim iubiţi.

Românii care pleacă în alte ţări şi sunt asimilaţi de acestea îşi pierd încetul cu încetul personalitatea şi devin nişte spectre fără vlagă şi fără personalitate. Dorinţa de a fi recunoscuţi şi respectaţi cu orice preţ de ceilalţi, de restul lumii, îi duce pe mulţi în ridicol şi falsitate.

Suntem copii ai lumii, adolescenţi veşnici, plini de coşuri, cu idei absurde, teribiliste, puşi mereu pe hârjoană şi chiul. Maturitatea ne aşteaptă undeva departe, dar nu ne pasă, deocamdată suntem întreţinuţi de părinţi. Cât ne-o merge bine, după aia mai vedem…

Briscan Zara este scriitor şi publicist