Iaşul de lângă noi (II)

Globalizarea şi descentralizarea sunt cele mai active două forţe ce acţionează în prezent asupra structurilor teritoriale mult prea etatizate pe alocuri. Iar pe alocuri suntem şi noi. Suntem departe de a ne fi aliniat ţărilor UE. Şi nu mă refer la Germania, care a ales calea federalizării şi nici la Franţa, Italia sau Spania, ce au ales-o pe cea a regionalizării, state ce au exerciţiul democraţiei de multe decenii, ci la state care au pornit în acelaşi timp şi de la aceleaşi tipuri de structuri teritoriale centralizate şi care au reuşit să se sincronizeze cu cele anterioare – Polonia, de exemplu. 

Acţiunea acestor două forţe poate să fie complementară, convergentă. Aceasta a fost zugrăvită foarte plastic într-o butadă pe care am identificat-o pentru prima dată într-o lucrare semnată de M. Lundmark, A. Malmberg, B. Malmberg (2000), conform căreia „statul este prea mic pentru a rezolva marile probleme şi prea mare pentru a le rezolva pe cele mici”. Aici e marea temere ce bântuie minţile celor mai mulţi dintre români, pentru că percepem această convergenţă într-o cheie falsă, îndreptată împotriva statului – în sensul că acţiunea conjugată a celor două forţe va duce la diluarea structurilor naţionale. Unii mergând chiar mai departe – dispariţia lor! La ce se va ajunge, nu ştiu, dar un fapt e clar, acţiunea conjugată a celor două forţe e menită să ducă la eficientizarea structurilor naţionale, nu la şubrezirea lor. E real faptul că în termeni relativi proporţia relaţiilor dintre capitală şi diversele locuri ale teritoriului naţional se va reduce, dar în acelaşi timp vom asista la o creştere a relaţiilor instituţionale ce se vor stabili între locurile situate în aceeaşi regiune, asemănător relaţiilor inter-umane, ce sunt mult mai puternice la nivel inter-regional, decât între regiuni.

Concomitent cu acţiunea convergentă, există şi o acţiune divergentă, unde regionalizarea comportamentelor teritoriale se asociază mai degrabă naţionalului. Deşi această acţiune e mai puţin sesizabilă, fiind pierdută în noianul marketingului de zi cu zi al produselor, ocupă un loc important în cotidian. Nu se poate să nu ne fi aţintit privirea măcar o dată  pe un banner pe care scrie: „Fabricat în România”, „Bunătăţi din Ardeal”, „Produs în Bucovina”, chiar „Produs în Iaşi” etc. Să fie doar o expresie a susţinerii producătorilor locali!? Din punctul meu de vedere, aceste marcaje pot fi deopotrivă şi o expresie a calităţii produsului, dar şi o măsură a mândriei locului. De ce Ardealul sau Bucovina sunt atât de prezente în denumirile diverselor produse, iar Moldova e atât de absentă (e vorba de alte produse decât cele fabricate în Republica Moldova, ce se supun aceloraşi legităţi ce sprijină deglobalizarea ca şi în cazul sloganului „Fabricat în Germania”)!? Să fie doar ambiguitatea teritorială moldovenească de vină!? Criză de identitate!? Sau pur si simplu nu e bine să fii moldovean în zilele noastre!? Greu de dat un răspuns! Un lucru este sigur, teritorialitatea provinciilor vestice şi/ sau exprimarea ei e mai puternică decât a celor din est. Se suprapune oare întâmplător gradientului de dezvoltare Vest-Est, specific tuturor ţărilor central-europene! Poate că nu, pentru că devine din ce în ce mai evidentă odată cu creşterea ecartului de dezvoltare din ultimii ani.

Eliminarea treptată a barierelor politice, în paralel cu creşterea coeziunii teritoriale, poate constitui un avantaj pentru că se pune în loc o piaţă mult mai largă în care nivelele teritoriale subordonate nivelului naţional sunt mult mai accesibile. Creşterea gradului de conectare a regiunilor are drept consecinţă creşterea gradului de cunoaştere între regiuni, dar şi între oraşele ce le guvernează. Cât de cunoscuţi suntem noi la nivel european sau mondial? Vă propun un exerciţiu simplu. Daţi o căutare pe Google şi vom avea un răspuns parţial la această întrebare. Un exerciţiu la nivel de provincie nu are şanse de succes, având în vedere faptul că avem cel puţin două Moldove şi un singur Ardeal sau o singură Oltenie. Dar unul la nivelul localităţilor şi judeţelor, având în vedere suprapunerea în cele mai multe cazuri a toponimului reşedinţei de judeţ cu denumirea judeţului, poate fi mai aproape de măsura cunoaşterii sau prezenţei locurilor din România sau de aiurea în diversele scriituri. Cu 108 milioane de prezenţe Bucureştiul, în cele mai importante variante de scriere, e cel mai prezent toponim de pe net. Este urmat de Cluj, cu peste 60 de milioane de prezenţe, unde aportul variantelor maghiară – Kolozsvár şi germană – Klausenburg e important şi Iaşi, cu peste 38 de milioane de prezenţe. Pe la jumătatea deceniului trecut am mai realizat o astfel de ierarhie. Iaşul avea atunci mai multe citări decât Clujul, dar bia depăşea un număr cu 7 cifre. Inversarea ierarhiei demonstrează că oraşul ardelean a fost mai activ în cazul unor evenimente sau în cazul stabilirii de relaţii cu alte locuri de pe Glob. Ierarhia românească a toponimelor continuă cu 35 de milioane de prezenţe în cazul Timişoara-Timiş şi Braşov – cu 33 de milioane. La nivelul Moldovei, Iaşul e urmat de Galaţi (27 de milioane), Suceava (24 milioane) şi Bacău (21 milioane). Dacă ar fi să comparăm numărul de prezenţe ale Iaşului cu cele ale altor metropole regionale sau ale unor capitale de talie mai modestă din partea centrală si de sud-est a Europei vom observa că este mai puţin prezent pe net decât Cracovia sau Brno, ambele cu aproape 100 de milioane de prezenţe, Sarajevo, Wroclaw, Poznan cu peste 60 de milioane, dar mai prezent decât Chişinău, Skopje, Tirana sau Bialystok. 

Care e locul Iaşului la nivelul structurilor teritoriale româneşti? Dar la nivelul regiunii? Sunt întrebări la care vom încerca să răspundem săptămâna viitoare.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi