Caută 
1 MIN
Cum pot discerne ideile în sine de umbrele lor, care mistifică realitatea şi induc în eroare privitorul?
Profesorul Balmut îşi întoarse capul în direcţia stativelor cu eprubete, apoi privi din nou în direcţia geamului, la păsărelele ce ciuguleau de zor firimiturile de pâine pe care asistenta le pusese încă de dimineaţă pe pervaz.
– Gingaşele făpturi ale cerului, murmură el, cu câtă cerbicie se luptă pentru a supravieţui! Cât avânt, şi, totuşi, nimic pervers! De ce natura umană e atât pervertită?
Întrebarea aceasta mi-am pus-o şi eu de nenumărate ori frământându-mi lăbuţele şi împingând mereu într-o parte lichidul amniotic, aceasta ca să pot vedea mai limpede lucrurile şi oamenii ce se perindă prin laborator, dar n-am ajuns la nici o concluzie. Tot ce am văzut şi auzit aici m-a bulversat peste măsură. La început, desigur, vedeam totul ca prin ceaţă. Nimic nu avea contur precis. Formele lucrurilor se amestecau cu formele fiinţelor, scurgându-se unele cu altele, contopindu-se într-o masă ambiguă, într-un balans continuu, care-mi perturba percepţia. Cu umbrele se întâmpla la fel. Cu timpul însă, vederea mea s-a îmbunătăţit, căpătând o limpezime de cristal. Vedeam şi lucrurile, şi umbrele, dar şi ideile ce se roteau în jurul lor, într-o mişcare perpetuă, trasând în jurul contururilor linii curbe, cercuri şi elipse. Percepţia ideilor n-a adus însă cu sine nimic bun. Ci, dimpotrivă, aş putea spune. Din pricina lor eram din ce în ce mai neatent, dacă nu chiar indiferent, la ceea ce se petrecea în preajma mea. Şi asta fiindcă fiecare idee pe care o percepeam, năştea în mintea mea alte idei. Şi tot aşa mai departe. Un adevărat coşmar. Ideile îşi schimbau mereu configuraţia geometrică. O muzică ambiguă izvora din ele. O ascultam ciulind atent urechea interioară, căutând să discern sunetele de ecoul ce se propaga din ele, ce creau în jurul meu un fals halou. Ideile şi umbrele lor defilau prin faţa mea îmbrăcând diferite sunete, forme şi culori. Iar umbrele ce le însoţeau erau aidoma cu ele.
Contemplându-le, mă întrebam: cum pot discerne ideile în sine de umbrele lor, care mistifică realitatea şi induc în eroare privitorul? Întrebarea aceasta rezona în mintea mea, dând naştere la altele. Dar oare umbrele ideilor, fiind aidoma cu ele, continuam să mă întreb, cu ce se deosebesc de ideile adevărate?! Şi dacă nu se deosebesc atunci nici nu putem spune că mistifică realitatea, ci doar o dedublează?! Ba chiar mi mult decât atât: fiind reflexii ale ideilor în sine, proiectează această realitate ideală într-un spaţiu mult mai subtil şi mult mai vast decât cel real…
Într-adevăr, de ce natura umană e atât de pervertită? Păi, cum de ce?! Din pricina ideilor. Ideile bulversează conştiinţa, o răsucesc în fel şi chip, făcându-te din pe om neom. Vă spun din propria mea experienţă: ideile pot lua orice formă. Asta nu încape nici o îndoială. Ele sunt ca nişte matriţe. Umple matriţele cu fraze şi poţi construi orice. Afirmaţiile şi negaţiile sunt două feţe ale aceleiaşi monede calpe. Încearcă s-o învârţi pe muchie şi te ia cu ameţeli. Metafizica şi silogismul au sucit nu numai mintea omului, ci şi bruma de simţire pe care i-a dat-o bunul Dumnezeu.
Cum să vă zic: complicată situaţie. Priveşti în faţa ta, vezi anumite lucruri, iar când te apropii de ele, dai peste cu totul altceva! Profesorul, de pildă, e sensibil la ciripitul păsărelelor ce apar pe pervazul geamului. E sensibil şi la frumuseţea domnişoarei Kiky. Dar e sensibil, ca să zic aşa, şi la nurii ei?! Dar sunt sigur că în ciuda sensibilităţii sale, dacă ar avea ocazia, le-ar suci gâtul vrăbiuţelor şi le-ar arunca bietele trupuri să se zbată pe podea. E nevoie doar să-şi iasă un pic din ţâţâni şi s-a zis cu tine. O poate face şi din simplu capriciu, fără să se enerveze. Aşa s-a întâmplat şi domnişoara asistentă. Profesorul s-a apucat şi i-a tras o pereche de palme de i s-au înroşit obrajii, apoi i-a sucit gâtul. Desigur, altfel decât la o vrăbiuţă. Dar i-a sucit! Dar după scurt timp rolurile s-au schimbat şi profesorul a intrat în mrejele domnişoarei Kiky! Iată unde te poate împinge un capriciu. Îi suceşti cuiva capul de dragul de-al suci. Aşa, de pamplezir. Şi deodată constaţi că nu poţi trăi fără acest cap sucit. Cine-i victimă aici şi cine-i călăul? Greu de spus, greu de ghicit! Am impresia că aici tot timpul rolurile se inversează precum polii magnetici ai pământului. Deosebirea-i, desigur, ţine de durată. Dacă polii magnetici ai Terrei sau chiar cei ai nebuloasei Andromeda se inversează o dată la opt sute de mii de ani, cei ai unui cuplu se pot schimba în orice clipă. Şi atunci cum poţi distinge natura masculină de cea feminină, odată ce cu viteza unei morişti ce se învârte în bătaia vântului Yn devine Yang, şi viceversa? Cine călăreşte pe cine?! Cine e deasupra, cine dedesubt?! Cu alte cuvinte: cine domină şi cine se lasă dominat?! Urmărind scena din laborator, mi-am zis că hăţurile trebuie să fie la profesor, care, ce-i drept, deşi a trecut de mult de vârsta a doua, aflându-se în stadiul uşor de ramolisment, e totuşi mascul, poate chiar mascul alfa, ba pe deasupra fiind şi şef al domnişoarei asistente, are în mână toate atuurile ca să conducă jocul. Când am văzut că-i trage o palmă asistentei, mi-am zis: da, avem de-a face cu un mascul alfa. Dar m-am înşelat. Masculul alfa nu e chiar atât de feroce pe cât pare. Sau dacă a fost cândva feroce, domnişoara Kiky a găsit ac pentru cojocul lui. Şi asta fără să ridice glasul sau să bată din picior! Ci dimpotrivă. Cu blândeţe, cu lugu-lugu, cu mlădieri de braţe şi de coapse, Kiky l-a transformat pe profesor întru-n mieluşel. Ce-i drept, sunt momente când profesorul o face pe grozavuî, luând-o peste picior, dar asta se întâmplă destul de rar şi doar în prezenţa asistenţei sau a oaspeţilor mai de soi ce vizitează laboratorul tocmai pentru a vedea stadiul de evoluţie la care am ajuns. Profesorul apelează la această tactică ca să nu-şi piardă prestigiul şi autoritatea în ochii colegilor de breaslă. Chiar însăşi domnişoara Kiky l-a sfătuit să facă asta. Profesorul se codi un timp, dar până la urmă se supuse, purtându-se extrem de exigent, ba chiar luând-o peste picior în prezenţa asistenţei. Iar domnişoara, chicotind în sine ei, umbla spăşită în preajma lui, luând o figură de mironosiţă. Când rămâneau însă singuri, după ce făceau haz, râzând în hohote, rolurile se schimbau. Mă rog,pe mine unul vizitele şi scenele acestea mă scot din sărite. M-am obişnuit atât de mult cu ele, încât pot dinainte să prevăd cum o să se desfăşoare jocul. Dar asta-i o altă poveste.
Vorbeam însă de relaţia dintre profesor şi asistentă. Desigur, profesorul nu se lasa învins cu una cu două. Şi de fiecare dată când era îngenuncheat, caută să se ridice iarăşi în picioare. Era suficient însă ca domnişoara să-i arunce în treacă o ocheadă, măsurându-l de-a lungul şi de-a latul, pentru că toată cerbicia de care încerca să dea dovadă se muia dintr-o dată, precum lumânarea dintr-un sfeşnic aşezat în apropierea unui foc dogoritor. Şi atunci să vedeţi ce mai temenele, ce mai giumbuşlucuri. Profesorul, în ciuda vârstei şi a ghebului mic ce-l poartă în spate, era stare să stea şi în cap cu picioarele rezemate de perete ca să intre din nou în graţiile ei! Şi totul i se trage de la palmă. Ei bine, palma aceasta a fost plătită cu vârf şi îndesat. Nu, viaţa intimă a unui cuplu nu e simplu, odată ce Yn şi Yang se devoră reciproc, dar niciodată nu ajung să se devoreze pe de-a-ntregul! O părticică mică rămâne din fiecare, şi această părticică devine în curând iarăşi un întreg, şi atunci lupta începe de la capăt! O vânzoleală veşnică, un veşnic chin ce stoarce trupurile şi sufletele de orice vlagă şi orice sentiment! Şi, totuşi, în ciuda acestui chin, şi Yn, şi Yang găsesc în ei resurse pentru se hârjoni din nou! Nu, viaţa amoroasă nu e simplă, nici pe Andromeda şi nici aici! Răul e servit doze mici, cu linguriţa. De aceea ne şi obişnuim atât de mult cu el, încât dacă se întâmplă într-o zi ca picătura de otravă să ne lipsească din pahar, intrăm imediat în panică şi începem să ne agităm, făcând fel de fel de supoziţii! Faptul acesta îmi aduce aminte de anumit experiment, numit Sindromul broaştei fierte, ce se practică văd că şi aici, după ce a devenit un simptom de masă, la noi, pe Andromeda. Experimentul sună astfel: se ia o broască vie dintr-o baltă şi se aruncă într-un vas de apă fiartă. Eventual şi într-o tigaie încinsă cu ulei. Ei bine, instinctul de conservare al broaştelor funcţionează impecabil. Luând contactul cu suprafaţa încinsă, pilea broaşte se strânge într-un ghem, iar muşchii se contractă şi, cât ai zice peşte, broasca şi sărit din apă fiartă. O arunci din nou şi broasca sare iarăşi în afară, scoţând, ce-i drept, un orăcăit uşor. Pune însă broasca într-un recipient cu apă rece şi încălzeşte vasul. Reptila se va bălăci acolo până îşi va da duhul. Aşa se întâmplă şi într-o relaţie de cuplu. Dacă eşti Yang şi te stropşeşti la Yn, Yn te va scuipa în ochi şi ai scăpat cu viaţa. Dacă însă Yn, în loc să te scuipe începe să se lipească de tine din ce în ce mai strâns, nu mai ai nici o scăpare. Vei fi prins în mrejele lui Yn, până ce aceasta va stoarce ultima vlagă din tine şi te va încorpora ca o moluscă în carapacea ei! Zbate-te acolo cât pofteşti! Mai trage palme, dacă poţi! Aşa s-a întâmplat şi cu profesorul! Mai întâi s-a dat cocoş, apoi a devenit spăşit. Acum, iată, asistenta îl joacă pe degete. Şi când te gândeşti că profesoru-i o somitate! Un savant recunoscut. Cu lucrări publicate în străinătate, cu familie şi copii! Acum asistenta îl joacă pe degete! Face ce vrei şi ce nu vrei cu el! Ieri, de pildă, nici n-a intrat profesorul pe uşă, că asistenta i-a cerut să-şi pună singur lesa şi să se târască scheunând în patru labe prin laborator. Apropiindu-se de eprubetă în care eram închis, domnişoara Kiky mi-l tot arăta cu degetul, poruncindu-i să facă fel de fel de giumbuşlucuri, pentru ca la urmă să-i arunce, drept recompensă, scoţând din poşetă, rujul ei! Şi profesorul, profesorul ştiţi ce a făcut? L-a ros ca pe un os, mânjindu-se pe bot!
Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist
