În jurul unei contestaţii

Ceea ce, evident, nu numai că mă surprinde, dar mă şi doare, este faptul că revista Cronica veche nu figurează printre publicaţiile culturale susţinute financiar de Consilul Judeţean Iaşi, pe anul 2013. La aflarea relei veşti am făcut, conform uzanţelor, o contestaţie în care solicitam reevaluarea proiectului nostru şi, în caz că decizia nu se schimba, contraargumentele finanţatorului, care au determinat această horărâre. Până una-alta, ne frăsuiam – Nicolae Panaite şi cu mine, gata să ne dăm de ceasul morţii – întrebându-ne: oare unde am greşit?!? Eu unul mai aveam ceva pete, ceva apăsări pe conştiinţă, prestaţiile mele în presă putând fi, uneori, atingătoare de niscaiva instituţii şi persoane sus-puse, dar Panaite (autorul Proiectului), prin tot naturelul şi chiar prin scrisul lui, se menţine departe de această lume dezlănţuită, orgolioasă şi, vai! ranchinoasă… Trebuie spus că aşteptarea noastră – al cărei stres era, totuşi, îndulcit de vagi speranţe – n-a durat mult, comisia cu pâinea şi cuţitul cultural în mână răspunzându-ne în termen legal, birocratic şi, aş zice, robotic: proiectul nostru (37 de pagini, zeci, dacă nu sute de paragrafe obligatorii) era convingător şi ar fi fost chiar sublim, dacă nu greşeam un paragraf. Ce-i drept, în instrucţiunile însoţitoare se precizează că orice greşeală în completarea proiectului atrage după sine anularea acestuia. O experienţă seculară te învaţă însă că, în astfel de cazuri, ca să obţii ceva (minimum) de la o autoritate, trebuie să ceri mai mult. Iar noi tocmai asta făcusem: cerusem mai mult decât se oferea. Drept pentru care n-am primit nimic.

Întrebarea e: dar dacă ceream mai puţin, rezultatul ar fi fost acelaşi, proiectul n-ar fi la fel de neluat în seamă? După câte ştiu, aceste proiecte sunt evaluate de o comisie formată din consilieri judeţeni, fiecare cu parcela lui de competenţă (mă-ntreb, doar, dacă există şi vreun consilier cu adevărat cultural…). E vorba, aşadar, de persoane fizice, făurite de mâna Domnului, nu de roboţi sau de calculatoare, făurite de mâna omului şi care nu negociază, nu problematizează, ci doar execută, conform unei programări. Robotul/calculatorul ar fi sancţionat pe loc şi irevocabil eroarea, dar – zic şi eu – un grup de cetăţeni, fie ei consilieri, ar fi putut să cogiteze, într-o logică elementară: „Stai, dom’le, ăştia ne-au cerut mai mult, poate-s lacomi, poate vor să se îmbogăţească, dar noi le dăm atât cât avem şi cât este legal…”

Paradoxul ştiţi care-i? Aşa cum ne-a şoptit „o persoană care vrea să-şi păstreze anonimatul”, la capitolul cultura scrisă – reviste a rămas o importantă sumă… nedistribuită, necheltuită, în timp ce în Iaşi câteva importante reviste suferă de inaniţie şi sunt pe cale de dispariţie… În contestarea trimisă la CJ le atrăgeam atenţia domnilor decidenţi de-acolo că, parcă, n-ar fi chiar de bun augur ca unele publicaţii culturale să dispară taman în timpul mandatului dumnealor (temporar, supus eroziunii morale, pre cât omeneşte se poate prevedea). Mai observam că un ambitus cultural se formează atât din fenomene spectaculare, de rezonanţă naţională şi/ sau internaţională, cât şi din structuri de rezistenţă, din elemente, poate, mai puţin vizibile, dar care dau soliditate de „cuget şi simţiri” locului. Or, un alt paradox ştiţi care-i? Revista Cronica veche, în aproape cei 3 ani de existenţă, a găzduit, generos şi profesionist (credem), toate fenomenele culturale de anvergură, fără a pretinde şi fără a primi nimic de la „masa bogaţilor”. O simplă foiletare a celor 31 de numere apărute până acum ar fi edificatoare. Amintim doar faptul că revista Cronica veche a fost prima – şi unica – publicaţie care, în două numere succesive (iunie/august 2011) a provocat şi inserat o amplă dezbatere pe tema Iaşi – capitală culturală europeană (cu ecouri în toată ţara),iar în acest an a acordat/ acordă mari spaţii Galei UNITER, Galei Operelor lirice naţionale, Festivalurilor teatrale şi cinematografice şi – pour la bonne bouche – proximului Festival Internaţional de Literatură şi Traduceri. Acestea şi altele încă (nu voi puncta aici tot spectrul publicistic al revistei) ar determina pe mulţi să vadă în Cronica vecheun partener media sine qua non şi, pe autorităţi, o revistă care prezintă la modul optim viaţa cetăţii ce tinde a deveni capitală culturală europeană. Şi cu toate acestea, revistei nu i se oferă cei 15.000 lei/an, întrucât… a cerut mai mult decât prevedea baremul.