În loc de bună ziua

Casa mea e la ţară. Nu departe de oraş, dar la ţară. Locuiesc undeva între sat şi oraş, aş putea spune chiar pe hotar, fiindcă în dreapta jos e satul vechi, „satul rural”, cum îi mai spun, iar în stânga sus e cel nou, cel „urban”. Satul vechi are încă multe case bătrâneşti cu ogrăzi mari, pavate cu piatră sau doar cu pământ şi găinaţ sau balegă, cu grajduri, coteţe de păsări, veceu în spatele casei, uliţe pietruite, copaci de zeci, chiar sute de ani, fântâni cu manivelă sau cumpănă, garduri din lemn putred, animale de curte de toate felurile, câini legaţi cu lanţuri de cuşti, mâţe murdare cu şoareci în gură, căruţe, oameni săraci, copii cu haine vechi şi rupte, grădiniţe cu legume şi câmpuri cu cereale. Satul nou are doar vile cu mai multe etaje, cu nişte curţi minuscule de maximum 500 m², cu gazon tuns regulat, tufe aranjate sistematic şi copaci de soi estetizaţi, beton pe jos, garaj pentru maşină, gresie, piatră ornamentală, pavaj frumos colorat, maşini luxoase, câini de rasă şi pisici cu guler antipurici, copii curaţi îmbrăcaţi frumos, cu ceasuri cu GPS şi telefoane mobile de ultimă generaţie şi care vorbesc engleză sau cel puţin rom-engleză.

Unii copii din satul vechi încă se mai joacă în ţărână cu găinile, îşi mănâncă mucii, nu se spală pe mâini cu săptămânile, nu au încălţări sau haine noi, se caţără în copaci, trag mâţele de coadă, merg cu vacile sau caii pe islaz la păscut, beau lapte crud nepasteurizat. Fac grupuri şi se joacă împreună pe uliţă, trag câte un fotbal pe toloacă, fură fructe de la vecini, chiulesc de la ore ca să fugă la scăldat sau la pescuit. Iarna merg la săniuş pe deal sau la trântit pe râul îngheţat. Merg la şcoala din localitate singuri, pe jos, indiferent de anotimp.

Copiii din satul nou, câteva străzi mai sus, stau în curte sau în casă toată ziua, se joacă pe calculator sau tabletă, merg la şcoală întotdeauna duşi de părinţi cu maşina fie în sat, fie în oraş. Ei traversează străzile, mediile, lumile indiferenţi, în scaunul maşinii, privind pe geam cu dispreţ sau milă copiii care merg pe jos. De afară arată mici, cu nasurile lipite de geam de parcă ar fi handicapaţi, închişi sau condamnaţi pentru ceva rău şi siliţi să stea ţintuiţi pe scaunele maşinii, legaţi până la gât cu centura de siguranţă care nu le mai dă voie să se mişte în vreun fel. Nu au voie să iasă din curtea casei lor decât însoţiţi de un adult care încearcă să le aducă la nas toate jucăriile visate pentru a-i „scuti” de lumea de afară mizerabilă şi rea: trambuline, tobogane, bicicletă, carturi, porţi de fotbal, coşuri de baschet, motociclete etc.

Ei bine, în acest caleidoscop social în care trăiesc eu am descoperit un paradox pe care nu l-aş fi bănuit să existe vreodată până acum: copiii din satul vechi, aşa cum i-am descris mai sus, sunt mai politicoşi şi mai bine crescuţi decât cei din satul nou. De fiecare dată când am trecut pe jos sau cu bicicleta pe străzile din „vale” toţi pe care îi întâlneam mă salutau chiar dacă nu mă cunoşteau. În satul nou, nici unul nu a făcut acest lucru.

Da, paradoxul acesta există în general în lume, copiii şi majoritatea adulţilor de condiţie săracă sunt mai respectuoşi decât cei răsfăţaţi/avuţi. Nu ştiu cum se face că un trai sărac îţi impune un respect faţă de cei din jur, iar unul cu îndestulări doar dispreţ… Este de neînţeles.

Iarna trecută am fost cu plozii mei în satul vechi pe un deal la săniuş pentru că numai acolo se mai găseşte câte un derdeluş viabil, în satul nou toate au fost transformate în „teren intravilan de vânzare, cu utilităţi”… Evident că veneau şi copii de la casele din preajmă. Nu a existat unul care să nu salute la venire şi la plecare, care să nu mulţumească dacă l-am ajutat cu împinsul saniei sau altele asemenea. Şi totul venea natural, nu exista nici un părinte în spate care să îl înghiontească: „Spune, mă, mulţumesc!”, „Salută, bă, oamenii!” ş.a.m.d. Fapt care arată că fuseseră educaţi de acasă, li se spusese din timp şi cu insistenţă, spre binele lor, să fie respectuoşi cu ceilalţi.

În satul nou, dacă trec pe lângă o casă cu garduri înalte de beton şi se întâmplă ca la poartă să se găsească vreun copil scăpat Doamne fereşte! de sub supravegherea strictă a părinţilor, se uită la mine ca la o linie de înaltă tensiune şi nu zice absolut nimic. Nu face nici măcar un gest, nimic. Sunt un necunoscut care nu e prieten cu el pe FB şi, prin urmare, nu merit să fiu salutat, probabil. Te uiţi la un astfel de copil mut, nemişcat care te priveşte şi el, asemenea unui sălbatic din Africa Centrală incapabil să se exprime verbal sau măcar gestic, şi parcă îi lipseşte o doagă… Te uiţi la el şi îţi vine să-ţi faci cruce. Pare ciudat, pe bune… Ca într-un film cu extratereştri.

La şcoală se vede cel mai clar diferenţa aceasta pentru că acolo sunt amestecaţi atât copii proveniţi din familii mutate de la oraş, cât şi dintre cei băştinaşi. Când te întâlneşti cu unul sau mai mulţi, ştii bine de unde este fiecare pentru că grupul de copii rurali te salută toţi în cor, răspicat, iar cei urbani tac ca porcu-n păpuşoi. Cei rurali sunt veseli, se hârjonesc, se fugăresc, pe când cei urbani sunt împietriţi, speriaţi de mediul înconjurător ostil, copleşiţi de imensitatea şi diversitatea naturală pe care nu o pot controla cu un click, înecaţi de abundenţa de oxigen din atmosferă, şi caută cu privirile nesigure un refugiu între patru pereţi: aşteaptă să apară, dracului, de după colţ maşina părinţilor!… Nişte oi pierdute în spaţiu, plutind… E ca o regulă care se aplică de fiecare dată.

Evident că mai întâlneşti şi copii mai mari din satul nou, adaptaţi la mediu, superiori, vezi Doamne, stăpâni pe tot ce mişcă, cu o aroganţă pe faţă care te face să le dai palme, de parcă ei ar deţine adevărul întregii lumi. Din calculele lor, ei cred cu toată convingerea că dacă au în buzunar un telefon smart, un cont pe facebook, un tată cu maşină beton şi locuiesc într-o casă cu etaj, sunt mai buni decât toţi ceilalţi.

Nu e ciudat? Nu e ridicol? Ce ne face oare civilizaţia aceasta, pe care o dorim atât de mult şi o îmbrăţişăm cu atâta fericire, de ne prosteşte şi ne orbeşte în aşa hal? |sta e cel mai bun exemplu al teoriei că oraşul înstrăinează oamenii. Cel mai bun…

Briscan Zara este doctor în filologie, scriitor şi publicist

Publicitate și alte recomandări video