Istorii în oglindă

În autobuzul care o duce către fosta perlă rusească de la Marea Neagră, azi oraş ucrainean, jurnalista cunoaşte un bătrân, fost profesor de muzică. Are 90 de ani, deşi pare mult mai tânăr. Îl cheamă Pavel Kilovski şi trăieşte singur într-un bloc igrasios, după ce s-a retras de la catedra dintr-un orăşel de dincolo de Don. A revenit în Odesa natală, după proclamarea independenţei Ucrainei. Binevoitor dar excesiv de insistent, bătrânelul o conduce la hotel, apoi o invită la un ceai “autentic rusesc” în locuinţa lui. După o scurtă şi legitimă ezitare, jurnalista cedează insistenţelor. Nu bănuia că urma să primească o lecţie dură despre război şi rănile lui deschise. În timp ce ceaiul fierbea în samovar, bătrânul aduce un album rusesc vechi, cu fotografii îngălbenite. Printre ele, cea a mamei lui. “Aşa arăta o evreică frumoasă” în anul 1941, până în ziua în care în locuinţa lor din Odesa au intrat ostaşii români. “Eram acasă doar ea şi cu mine. Au violat-o în faţa mea, pe rând, şapte militari şi m-au obligat să stau cu ochii deschişi şi să mă uit. Aveam 14 ani şi ştiam exact ce se întâmplă. Poate printre ei era şi bunicul sau străbunicul tău”, a continuat bătrânelul, într-o stare vizibilă de surescitare. “Nu era”, răspunde Sabina Fati întrucât era bine documentată despre statutul bunicilor ei în anii războiului. Argumentul nu-l convinge pe bătrân, care se lansează într-o adevarată filipică împotriva românilor. Niciun contraargument al jurnalistei, nici scuzele sincere pentru atrocităţile, deja documentate, comise de unii militari români nu-l conving pe bătrân. Continuă: “după viol, mi-au ucis mama”. De atunci are mereu coşmaruri; se trezeşte noaptea şi revede scena teribilă. Deşi scuzele ziaristei nu contenesc, bătrânelul sparge ceştile din care urmau să bea ceaiul “autentic rusesc” şi, urlând, o aruncă afară: ”Ieşi, până nu mă răzgândesc!” Bătrâneul aştepta probabil de peste 70 de ani ca să-şi reverse năduful pe un reprezentant al naţiei care i-a ucis mama şi i-a mutilat viaţa. S-a întâmplat să fie Sabina Fati.

Altă istorie, copiată parcă la indigo, mai puţin epilogul. S-a petrecut în august 1944, în satul Bohotin, adică în vechiul Ocol domnesc în care trăiesc din vremurile lui Ştefan podgoreni pricepuţi care cultivă un soi unic de viţă de vie, unul dintre puţinele soiuri româneşti care au rezistat filoxerei de la începutul veacului trecut. În casa învăţătorului N. Străchinaru erau cele două fiice: Emilia (Milica) studentă la Iaşi şi Alexandrina (Dina), elevă normalistă. Oamenii din bătrânul sat şi-au ascuns din vreme puţinele bunuri mai de preţ, ştiind ei prea bine că de veacuri, prezenţa armatelor de la răsărit e asociată cu jafuri şi crime. Dar nimic nu părea să anunţe nenorocirea care se apropia de oamenii din vechiul sat domnesc. Ştiau că ruşii erau chiar la porţile lor, dar gândeau că îi vor putea îmbuna cu niscaiva oi (specialitate rusească străveche) şi cu vin din cel bun, dulce şi parfumat, cum numai ei ştiau să facă. Dacă i-a plăcut lui Ştefan – gândeau -, nu se poate să nu le placă şi ruşilor. După năravul lor de neam de stepă, ruşii au jefuit, s-au îmbătat şi au luat casele la rând, poftind tot ce se putea. Au ajuns şi la casa învăţătorului, unde au maltratat şi au împuşcat pe cele două fete. Iar scene ca aceasta s-au petrecut pretutindeni în România anului 1944, în ciuda faptului că noul guvern instalat la 23 august a decretat încetarea operaţiunilor contra Naţiunilor Unite, iar în septembrie a încheiat armistiţiul. Multe familii nu au mai dorit să se ştie despre tragediile lor, dat fiind ocupaţia militară şi politica sovietică. Ori li s-a interzis, pur şi simplu, pentru a nu-i deranja pe noii stăpâni. Damnatio memoriae, la comandă şi fără drept de apel.

Îi cunosc pe doi dintre fraţii victimelor de la Bohotin. Unul este distinsul psiholog şi pedagog I. Străchinaru, iar celălat filologul C. Străchinaru. Primul “s-a salvat” în extremis de urmările instituirii noului regim sovietic, luptând pe Frontul de Vest. În studenţie fusese militant în PSD-ul istoric (nicio legătură cu cel de astăzi), al cărui lider, C. Titel Petrescu a refuzat unificarea din 1948 cu comuniştii, plătind mai apoi pentru aceasta, atât el, cât şi comilitonii. Celălalt a avut mai puţin noroc, făcând ani grei de puşcărie pentru convingerile lui politice şi trecând inclusiv prin infernul de la Piteşti. Mi-am amintit despre această nenorocire din dedicaţia cărţii sale recente, „Trepte ale desăvârşirii umane”, Ed. Pim, 2014.

Războiul este o afacere urâtă, iar amintirile lui teribile, aşa cum rezultă şi din cele două istorii relatate. Unii le clamează, în vreme ce alţii le poartă în tăcere. Nu doresc să discriminez între cele două moduri de a păstra memoria trecutului. Chestiune de educaţie şi de asumare a unui tip de filosofie a istoriei. Dar cea mai teribilă lecţie a acestor întâmplări istorice este aceea că, în final, nicio crimă nu rămâne nepedepsită în faţa lui Dumnezeu, a conştiinţei şi a memoriei. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist