Lectura poeziei

Dar epicul, naraţiunea au de partea lor atuul vitalităţii estetice a personajelor şi a ceea ce se întâmplă între ele şi în ele: iubiri şi trădări, rivalităţi, viclenii, alianţe, tensiuni, mutaţii, răvăşiri şi limpeziri. Poemul liric, în concentrarea sa, este de o densitate a sugestiilor, a ceea ce lanţul cuvintelor spune mult dincolo de suprafaţa verbală imediată a textului, de o cu totul altă orientare, apelează la alte calităţi şi înclinări ale cititorului. Vocaţia poeziei este, cu siguranţă, mult mai aristocratică în fond, chiar şi atunci când aparenţele de prim contact ar părea să nu probeze o atare afirmaţie generalizantă. Pentru că nu de limbajul şi de stilul ei e vorba, în primul rând, ci de acel spirit, de profunzime, care individualizează emisia lirică, o refracţie filtrată subiectiv, de imago a lumii, a omenescului, a „situării” eului din text în astfel de orizonturi semantice, aşadar de o implicită reflexivitate sugerată, ferită de orice urmă de uscăciune a abstracţiei.

Despre ce „vorbeşte” poezia? Care îi este obiectul? Din ce izvoare lăuntrice urcă sevele ei? Ce anume conduce, la lectura marii poezii, către starea de euforie difuză, care e semnul ei cel mai neîndoielnic? Sunt întrebări legitime, a căror esenţă se decantează în noi pe urmele procesului de receptare, în vibraţia evanescentă a ecourilor şi sugestiilor de sens al poemului liric, ca şi ale „orchestrării” lui de alchimie verbală, de langage en fête. Sunt stări, impresii şi întrebări, cât se poate de fireşti, proprii cititorului de poezie, deloc şi de nimic obligat să facă „analiză de text”, dar care vrea să înţeleagă reacţia sa de lectură. Şi, desigur, această nevoie de înţelegere îl întoarce către nuclee şi articulaţii de semantică poetică şi de arhitecturi ale unei armonii verbale.

Marile teme ale poeziei lirice sunt aceleaşi dintotdeauna. Nu ele se schimbă, ci eclerajul, jocul lor de nuanţe, configuraţiile de motive, ritualul şi atmosfera rostirii. Poemul liric captează şi decantează mereu aceleaşi esenţe ale omenescului, aceleaşi experienţe şi trăiri existenţiale, care marchează profund condiţia umană, de aceea identitatea estetică unică, inconfundabilă şi irepetabilă, a unui mare poet lasă să se întrevadă, în rostirea de sine a acestuia, un strat al profunzimilor de audienţă universală, nu în „litera”, ci în spiritul organic unificator al lirismului său. Cei cu adevărat mari sunt mult mai mult decât desăvârşiţi artizani, fie şi neîntrecuţi şlefuitori, opera lor poetică este un complex „autoportret” în continuă reconfigurare şi nuanţare, ale cărui „semnalmente” sunt viziunea, sensibilitatea, dicţiunea.

Niciun alt gen al beletristicii nu aspiră la un mai orgolios blazon de nobleţe decât poezia. O nobleţe pe care nu i-o conferă cineva, din afară, nici cititorul, ci şi-o „visează” (năzuieşte spre), şi-o cucereşte singur poetul, bătându-se cu limitele cuvântului, cu obstacolele în calea unei rostiri de sine din adânc. Nu de vreun purism elitist e vorba, dar de o parcimonie (la polul opus: versificaţia retorică, sau, şi mai rău, wordy â guralivă) şi o densitate semantică şi expresivă de care numai poemul liric e în stare. Un limbaj eliberat de valenţele instrumentale ale comunicării cotidiene: cuvântul-sondă trimisă spre un necunoscut al înaltului adânc şi al adâncului înalt, confluent, fără să-şi impună, fără s-o caute, cu acel mirabil „luminiş al fiinţei” heideggerian, care e în chiar miezul rostirii poetice.

Cu el, cu acest foşnet de sugestii ale unui orizont ontologic se îmbogăţeşte, în deschiderea fiinţei sale către efluviile poemului liric, cititorul de poezie, spre lauda sa şi a Poetului-„sacerdot” al nobilei rostiri.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar