Leonard Gavriliu – fără deghizare

Era o întrebare cretinoidă în anii de după Învălmăşeala din Decembrie: Ce-aţi făcut în ultimii cinci ani, domnule Cutare? Ei, bine, pe domnul Leonard Gavriliu l-am putea întreba: Ce-aţi făcut în ultimii vreo optzeci de ani? Fiindcă este născut în 1927. Şi are cu ce se lăuda în privinţa facerilor sale. Cu studii de filologie (neterminate) şi filosofie, medicinist între 1952-1955, a lucrat la multe ziare încă din 1949. Astăzi scrie aproape singur revista „Spiritul Critic”, pe care a fondat-o la Paşcani din ianuarie 2003. Păstrător şi cultivator al geniului celuilalt mare autor legat de Paşcani – Sadoveanu. A fost expert parlamentar şi consilier la diverse edituri. Este Doctor în Psihologie, primul traducător în română al lui Freud şi Adler şi al altor psihanalişti. A tradus peste 50 de volume din limbile franceză, germană, engleză şi italiană. Pe cât ne îngăduie spaţiul unui articol de ziar, iată câteva titluri din scrierile originale ale Domniei Sale: Vânt pe trestii, sonete (1948), Psihanaliză şi sexualitate (1994), Dicţionar de cerebrologie (Creier şi psihic) – o lucrare monumentală din 1998, ediţia a doua în 2008), Anti-Warwick Collins. O filosofie a genomului (2012), Polemici necordiale (2005) – domnul Gavriliu este un redutabil şi inflexibil polemist, fapt mai rar decât capra neagră pe plaiurile noastre, Ce este prostia (2001) – pe care ar trebui s-o citim cât mai mulţi dintre noi, în special înainte de alegeri.

Între lucrările cu caracter literar şi cvasiliterar se remarcă două romane, o dramă SF şi o serie de volume cu caracter autobiografic: Cum am „evadat” din Armata Roşie, Aventuri pe Jijia şi pe Bahlui, Publicist la Suceava (1966-1972). În acest puzzle autobiografic, care recompune bucată cu bucată îndelunga sa viaţă, se adaugă prima piesă: Aventuri pe Siret (Editura Ştef, Iaşi, 2013, ediţia a treia „definitivă”), cuprinzând perioada de la naştere până în 1943, deci până la 16 ani. Autorul relatează însăşi naşterea sa (pagini care mi-au amintit de naşterea lui Tristram Shandy, personajul lui Sterne, dar la autorul nostru totul ia o întorsătură tragică, mama făcând o criză de epilepsie după ce-l naşte, fapt care avea să-l influenţeze grav pe copil), folosindu-se bineînţeles de avantajul unei autobiografii, acela al „privirii” maturului de mai apoi. Relatând vizita lui Sadoveanu la şcoala primară rurală din Paşcani, eveniment care l-a marcat definitiv, autorul explică: „Tabloul măreţ al acestui eveniment, în liniile sale mari, nu s-a şters niciodată din cronica nescrisă a memoriei mele, detaliile fiind, fireşte, adausuri ulterioare, mai ales din anii mei de elev al Liceului Naţional din Iaşi, ani în care mi-am procurat şi volumul Anii de ucenicie”. Iată felul privirii autobiografiei sale! Iar domnul Gavriliu ştie să folosească cu brio această privire.

Câştigă astfel procesul transformării estetice, care pretinde astăzi ca o mărturisire să fie făcută cu cel mai mic procent de deghizare. De fapt, „fără deghizare” pare a fi chiar deviza subiacentă a întregului volum, autorul înrolându-se în acel gen de înnoire radicală a literaturii nu numai în conţinutul tematic, dar şi în mijloacele artistice. Personajele, întâmplările copilăriei au autenticitatea frustă, dacă se poate spune aşa, sau, mai degrabă, „suferă”, în viziunea autorului, de o veritabilă obsesie a credibilităţii, autorul nefiind interesat, după câte înţeleg, de personaje cu identitate biografică imprecisă sau de întâmplări crengiene, de pildă. „Invenţia” artistică „clasică” lipseşte. Leonard Gavriliu ţine să-şi mărturisească gândurile şi sentimentele legate de propria copilărie fără „culori” ale iluziei pentru că numai pe aceasta o pot înfăţişa în mod autentic, fără riscul trişării. Desigur, trişarea există şi în acest gen de literatură autobiografică, dar aceasta este altă temă, din care zeci de înţelepţi (a se citi critici) încearcă să scoată piatra aruncată de autorul de autobiografii.

Lipsa deghizării se vede cât se poate de frapant în jocurile erotice ale micului „Lionărzăl”. Viitorul doctor în psihologie povesteşte vioi, ca un ginecolog hâtru, astfel de întâmplări la limita unui cinism sănătos, „cinism” pe care l-am mai întâlnit doar în amintirile Ninei Cassian: „… ea, la rândul ei, mi-a povestit, nu mult după aceea, ţinându-se cu mâinile de burtă de râs, cum ciracul ei premilitar rămăsese cu „ştiuletele” încremenit în ea, fără a avea nici gând să facă acele mişcări atât de caracteristice împreunării dintre un bărbat şi o femeie. Oare nu văzuse el până atunci, în sat la el, un buhai însămânţând o vacă, o iapă dusă la montă la un armăsar, ori măcar un dulău călare pe-o căţea?” Întâmplarea nu e nici pe departe cea mai… şocantă. După 1989 au apărut şi la noi autori care au scris o astfel de literatură fără prejudecăţi. Desigur, mulţi fără har, ahtiaţi după notorietate, au fluturat ca o mâţă şoarecele mort al sexualităţii (pe când era la modă un fel de literatură mizerabilistă). Dar sunt sigur că un autor autentic ca Vakulovski, de pildă, ar exulta la paginile maestrului păşcănean. Răspund pe această cale şi unei cucoane, care mi-a adresat un cuvânt urât atunci când am publicat în acest ziar o scenă erotică mult edulcorată faţă de Leonard Gavriliu. Mi-o închipui pe cucoana cu pricina cu păr pe picioare, cu activitate sexuală lamentabilă, dar cu moralitate erectă. Atât.

Leonard Gavriliu află în finalul Aventurii pe Siret că mama sa mai avusese crize de epilepsie, cea de la naşterea lui nefiind prima. Astfel adolescentul, care se simţea vinovat că a provocat mamei prin naşterea sa o asemenea pătimire, se despovărează. Aşa este şi autobiografia lui, care se citeşte dintr-o suflare – spontană şi despovărătoare.