Lideri şi mase

Februarie, deci discuţii, între altele, şi despre Grigore Vieru, născut în 14. A murit, ştim bine, într-un accident, după unii regizat, suspect oricum, încheind un capitol interesant în ordinea mentalului colectiv. Cum să spun? Omul începuse să nu-şi mai aparţină, trăia, vorba lui Arghezi, o metempsihoză străină, era ceva mai mult (şi sigur altceva, dacă nu sporesc prea tare confuzia) decât propriile texte, rămase, ele, undeva departe în fundal, decăzute (ar trebui să cercetăm tema asta: literatura ca rampă de lansare în social; şaptezeciştii noştri ne-ar furniza amănunte de-a dreptul curioase sub specia, să zicem, patriotismului contra cost şi a carierelor făcute cu imponderabile) în pretext. Dar cu Vieru a plecat, am impresia, şi o parte importantă din facultatea care l-a făcut posibil, mai cu seamă în ultimele sale perioade. Asta fiindcă gloria e şi un sufragiu, nu doar un merit: rezultă întotdeauna din interferenţa a doi factori, e un produs de consens, ca să mă exprim ca politicienii. Am văzut ce a urmat: un boom al imortalizării în piatră, prin denumiri, sleit însă mai repede decât te-ai fi aşteptat, dacă judecăm după valul de encomioane, tirade, mărturisiri, ediţii etc. Şi întrebarea e de ce? Nu-mi spuneţi din cauza că basarabenii nu prea se trag la carte. Nici americanii, în media lor statistică, nu-şi frâng pentru una ca asta grumajii şi, probabil, nimeni alţii, de oriunde: lectura e totuşi un lucru dificil. Nu mărturisea Pessoa că s-a lăsat de citit? Eu aş căuta o explicaţie puţin în altă parte. Inapetenţa pentru lectură (nici pe Eminescu – de care facem pe-aici un caz şi mai mare – nu-l citim) e cumva colaterală în această ordie. Mai degrabă trebuie că e vorba de o schimbare de prefix la scară socială. N-am alergat să punem pe nimeni în loc şi faptul comportă neapărat un tâlc. Nevoia de mit – mult… dizertată, invocată prin eseuri şi interviuri – iacătă, nu mai pune presiune pe conştiinţe, ca şi cum moartea silnică a poetului ne-a emancipat dintr-o eternă vârstă a ingenuităţii, proiectându-ne direct în pragmatismul maturităţii.

Am făcut această divagaţie gândidu-mă la „pomelnicele” pe care Grigore Vieru le alcătuia din când în când şi pe care „Timpul.md” le evocă chiar de ziua lui. Erau, de fapt, nişte clasamente, strict tehnic vorbind, clasamente care au alimentat, după mine, altă nevoie decât „stabilirea unor ierarhii şi valori”, cum prezumă Constantin Tănase. Formal, sigur că, chiar asta sunt. În vagă (şi, da, mă grăbesc să consimt, în largă, ba poate laxă cheie psihanalitică) pomelnicele cu pricina, pe lângă elementul de insolit (tăia şi spânzura – şi nu doar în ordine valorică – doar Comitetul Central, restul subscria cu entuziasm) au avut în epocă un efect de mare autoritate. De ce nu le-am putea citi, la o adică, ca pe un exerciţiu indirect de paternalism? şi de ce n-am suspecta, pe de altă parte, entuziasmul receptării (martorii încă mai sunt în viaţă, pot fi intervievaţi) de o anume docilitate – interpretabilă în aceeaşi cheie? Ne construim mituri şi pentru nevoia profundă a unei subordonări, ne concesionăm propriul discernământ şi drept de practică critică unor lideri (sau, mă rog, idoli) cumva şi din oculte raţiuni de vârstă a mentalului despre care pomeneam. În şcoală ni s-au inculcat până la saţietate tot soiul de fantasmagorii cu privire la rolul decisiv al maselor în istorie. Poate e cazul să răsturnăm conceptul şi să le concedem elitelor ce le aparţine structural: o putere discreţionară de influenţă. În condiţiile astea despărţirea de idoli devine, oricât sună de cinic, şi un exerciţiu de higienă socială: singurătatea ne redă nouă înşine şi uneori e sănătate curată să-ţi reintri în latitudini…