Magia divertismentului

Într-o culegere de eseuri publicată în urmă cu mai bine de trei decenii, pedagogul american Neil Postman atrăgea atenţia asupra faptului că, pentru omul contemporan, divertismentul de tip televizual avea să devină reperul cel mai convingător de fasonare comportamentală. În Amusing Ourselves to Death (1985), volum apărut anul trecut şi în traducere românească, cu titlul Distracţia care ne omoară, autorul subliniază că televiziunea a devenit mediul dominant de modelare culturală, pe măsură ce cuvântul tipărit a fost alungat la periferia surselor relevante cultural.

Aşa cum tiparul a favorizat, în trecut, naşterea spiritului modern de individualitate, dar a dizolvat simţământul medieval al apartenenţei la o anumită comunitate, tot astfel televiziunea, ca sursă de divertisment, ostracizează cuvântul tipărit, înlocuind individualitatea, coerenţa şi autenticitatea scrisului cu superficialitatea, gregarismul şi exploziile emoţionale ale omului televizual. Altfel spus, un model de discurs public configurat, graţie tiparului, ca discurs al raţiunii a capitulat în faţa altui soi de discurs, un discurs bagatelizat şi predispus la riscul alunecării în absurd. În raport cu epistemologia tiparului, scrie Postman, televiziunea propune o epistemologie cu standarde inferioare, măcinată de lipsă de autenticitate şi de valoare. Dacă tiparul l-a înnobilat pe om, televiziunea îl dezumanizează prin recurs pervers la iluzia comodităţii şi perfecţiunii.

Să încercăm să observăm cât de insidioasă e magia divertismentului pus în circulaţie de principalele televiziuni generaliste autohtone. În primul rând e cumplită premisa care pune în mişcare atragerea masei de telespectatori: aidoma câinelui pavlovian, privitorul e chemat să capete reflexul condiţionat al distracţiei fără margini. Ce altceva s-ar putea înţelege din reluarea obsesivă a termenului divertisment şi a sinonimelor sale (distracţie, amuzament, destindere, haz)? Vrei, nu vrei, e timpul să te deconectezi. La orice oră din zi şi din noapte, micul ecran îţi oferă mereu ceva distractiv. E ca şi cum în această lume tristă, cenuşie şi lipsită de umor doar televizorul mai are puterea de a trezi divertismentul la viaţă.

Dis-de-dimineaţă, nici nu ai deschis bine ochii şi, pac!, râsete şi voie bună! Emisiunile matinale te aşteaptă cu distracţie, surprize şi reţete îndrăzneţe de ridicare a mercurului de voie bună în termometrele somnoroşilor. În vreme ce mintea smulsă din braţele moi ale viselor încă se zbate să se racordeze la realitate, echipe bine antrenate de „matinali” îţi pătrund în casă, invitându-te să-ţi transformi existenţa într-o aventură incredibil de spectaculoasă. În caz că cineva se încumetă să nu se binedispună încă de la crăpatul zorilor, nu-i bai, există şi distracţie pentru întârziaţi. Pe la prânzişor, alte echipe de profesionişti ai distracţiei aşteaptă să preia controlul asupra nefericitului telespectator care a îndrăznit să rateze, din varii motive, distracţia straşnică de la primele ore ale dimineţii. Iar dacă nici distracţia de prânzişor nu îl prinde în plasă pe cetăţeanul cu televizor, atunci faptul acesta se va petrece cu siguranţă la ceas de după-amiază când încep a intra pe post greii emisiunilor de sădit buna dispoziţie în minţile şi inimile dumneavoastră.

Dacă, printr-o regretabilă eroare, cineva a scăpat neamuzat, seara aduce cu ea doar divertisment de calitate. De când deschide omul ochii şi până îi închide, distracţia e la ea acasă. Orice nefericire ar măcina conştiinţa privitorului, o vedetă de televiziune e mereu gata să aline amarul unui suflet! Cum să nu fie angoasantă o asemenea revărsare cotidiană de divertisment?

Nu doar iluzia că televizorul e prietenul cel mai bun al oamenilor nefericiţi dovedeşte lipsă de consideraţie faţă de telespectator. Indiferent de preferinţele privitorului, acesta e dirijat să îngurgiteze doar ceea ce a hotărât conducerea. Gusturile nu se discută, se execută. Aşa cum precupeţele din piaţă încearcă să le vândă clienţilor ceea ce acestora nu le trebuie („- Aveţi pere?”/ „- Nu, dar am nişte prune moi şi foarte gustoase!”), tot astfel producătorii scot la bătaie doar formatele de emisiuni care, în viziunea lor, nu au cum să nu placă. Cum să nu placă show-urile cu tigăi, cuţite şi chefi? E cumva posibil să nu placă concursurile de cântat sau cele de etalare de talent? Întrecerile de cultură generală? Im-po-si-bil! Mofturoşii, puţini la număr, nu au decât să nu se uite.

În fine, pentru a nu se zice că democraţia gusturilor nu domneşte peste universul micului ecran (sintagmă devenită, în prezent, din ce în ce mai improprie, având în vedere metrica diagonalelor), chiar şi celor mai năzuroase fiinţe li se oferă şansa de a se căi şi de a se îndrepta, alegându-şi sectorul preferat de divertisment audiovizual, politica, sportul, divinaţia, numerologia şi matrimonialele numărându-se printre cele mai ispititoare. Această înşelătoare extindere a sferei de acoperire a divertismentului arată că de la ştire la spectacolul cu antren kilometrajul nu e atât de mare pe cât pare. O dovedeşte chiar zâmbetul ingenuu, totuşi profesionist, al câte unei crainice care anunţă orori cu o nezdruncinată seninătate olimpiană. Ca şi năucitorul divertisment matinal, spectacolul ştirilor merge mai departe.

Ioan Milică este conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi