Mercenarii sportului de astăzi

Conform unei definiţii aproximative, un mercenar este o persoană, recrutată în ţară sau în străinătate de una dintre părţi, să ia parte la un conflict armat, pentru a obţine avantaje materiale superioare părţilor combatante şi care nu poate avea statut de combatant sau de prizonier de război. În domeniul legislaţiei de război, definiţiile sunt mult mai complicate ori mai stufoase şi – mai rău – se bat cap în cap, generând tot felul de controverse. Pe subiectul translaţiei de cele mai multe ori eronată a termenului în sport, nu este nevoie de prea multe complicaţii şi derivaţii. Ne rezumăm la simpla diferenţă principială între sensurile derivate ale cuvântului şi nume, că adevăraţii mercenari, cei ai războiului, îşi riscă viaţa în lupte la care n-au niciun fel de parti-pris, spre deosebire de alţii numiţi, pe nedrept, cu acest termen care, dacă stăm să ne gândim, n-are niciun sens peiorativ. Dacă oricine prestează o activitate pentru care este retribuit, mai bine sau mai prost, înseamnă că oricine poate fi mercenar. Ori, nu este deloc aşa, termenul este încetăţenit în domeniul militar şi restrângerea este obligatorie. Dacă un medic, un inginer, un jurist sau un economist care primeşte bani pentru munca sa, nu este un mercenar, oare de ce ar fi sportivii etichetaţi astfel?

Obişnuiţi cu spartachiade şi daciade, unii comentatori mai trecuţi de prima tinereţe regretă sportul de altădată. "Acum toată lumea se gândeşte la bani, bani şi iar bani, pe vremea mea sportul se mai făcea şi de plăcere, pentru culorile clubului, ale facultăţii, ale oraşului sau ale ţării, măi tovarăşi şi pretini! Acum de-abia aşteaptă să le întârzie salariul sau primele câteva luni şi gata, fac memorii, vor să fie liberi de contract”, zic onorabilii nostalgici ai vremurilor trecute. Numai că în vremurile acestea trecute, sportul profesionist nu era acceptat făţiş în societatea socialistă uni-bi-tri sau multilateral dezvoltată, dar profesionismul exista mascat. Întrebaţi orice fotbalist sau alt sportiv din vremurile alea şi o să vă spună că din întreprinderea la care era angajat, ştia doar drumul până la casieria de la care îşi lua leafa. Şi nu era vorba de banii în sine, ci şi de traseul acestor tineri talentaţi spre dreptul la lefuri. Se ştie cum se dădeau examenele pe la facultăţi pentru "inginerii” sau "economiştii” de la Politehnica ("salut, băieţi, nu ştiţi ce examen avem astăzi”, îşi întreba pe holul facultăţii de ştiinţe economice, fotbalistul X, colegii cu ochii cârpiţi de nesom şi de toceală). Mai mult, cunosc un valoros şi temut profesor de matematică la liceul pe care l-am absolvit, care n-a vrut cu niciun chip să-l treacă pe Y la bacalaureat. "Lasă-mă, dom’ne, cu fundaş central şi cu Politehnica, eu te-am întrebat de regula lui l’Hôspital”). Şi Y a fost transferat cu examen cu tot la alt liceu, cu un alt profesor mai sensibil la sportul amator.

Ei, şi-acum, vorba poetului "de-aşa vremi se-nvredniciră cronicarii şi rapsozii”. Astea sunt vremurile pe care cei care privesc cu scârbă la "mercenarii” sportului profesionist de astăzi le evoca. Ei vorbesc, cu romanţiozitate de vremurile de aur ale sportului de altădată, despre care cei tineri poate mai cred că era amator până în măduva oaselor, iar cei mai în vârstă se fac că nu-şi aduc aminte.

Sportivii de astăzi sunt blamaţi pentru că îşi cer drepturile stipulate prin contract, un lucru cât se poate de normal, pentru că sportul este o meserie ca oricare alta, cu excepţia faptului că un rezultat sportiv nu poate fi echivalat unei sarcini de serviciu. Se întâmplă uneori să prestezi foarte slab şi să câştigi, sau să excelezi şi să pierzi. În plus, activitatea sportivă este limitată în timp, este supusă mereu accidentărilor şi de aceea sunt explicabile diferenţele, nu neapărat cantitative, între salarizarea sportivilor şi a altor categorii profesionale. Ori de aici la "mercenariat” nu-i decât un pas. Mulţi visează la echipe compuse exclusiv din talente locale, uitând două lucruri: în primul rând că dacă vrei talente îţi trebuie bani ca să le creşti şi, apoi, talentele acestea, odată împlinite şi păstrate, devin "mercenari locali” şi discuţia rămâne aceeaşi. Mulţi sunt chiar oripilaţi de invazia străinilor, americance la baschet, sud-africani la rugby, sârbi la fotbal, etc şi strigă "jos mercenarii” la fiecare înfrângere.

Mergând la concret, la realitatea tristă din sportul ieşean, este greu de găsit care o fi cauza, fiindcă nici finanţarea nu este ca lumea şi nici rezultatele nu o justifică. Opacitatea oamenilor de afaceri faţă de sport se conjugă perfect cu indiferenţa de la Primărie şi suporterii se arată cu degetul unii pe alţii. "Ca să ai performanţă, îţi trebuie bani” – se spune în legătură cu sportul preferat. "Ca să pretinzi bani, trebuie să faci performanţă” – se spune vizavi de sportul nepreferat. "Nici un leu la mercenarii ăia.” "Nici un leu la mercenarii ăilalţi.” Şi din păcate, cei care au sabia lui Alexandru cel Mare în teacă, n-au habar, sau n-au chef, sau n-au interes, să taie un biet nod gordian.