Mistere salariale

De mai bine de o lună, de când PSD a aruncat pe piaţă informaţii despre legea unică a salarizării, dezbaterea s-a centrat pe ideea dacă vor exista sau nu bani; dacă „dublarea” unor salarii într-un orizont de timp foarte limitat poate fi suportată de o economie care nu are cum să crească în acelaşi ritm. Riscul unui deficit bugetar excesiv, al unor salarii plătite din împrumuturi, ţine însă de bucătăria destul de specializată a economiştilor şi responsabilitatea guvernamentală. Sănătoasă economic ar fi prudenţa, moral ar fi ca PSD să nu mituiască bugetarii pentru a-şi acoperi noi proiecte anti-corupţie. Dar acestea sunt efecte pe care le vom vedea pe termen scurt. Nota de plată vine relativ repede.

Mai gravă decât sustenabilitatea financiară imediată a creşterilor de indemnizaţii este modelul de societate şi de carieră profesională pe care legea unică a salarizării o promovează. Potenţiale pericole sunt amorsate pe termen lung. Privind grilele de salarizare înţelegem că este vorba de o ierarhizare, de o modelare ocupaţională şi de o creştere (discutabilă) a atractivităţii salariilor din anumite domenii. Judecând după coeficienţii de salarizare, ai spune că nu medicii emigrează masiv, ci birocraţii, a căror plecare ar fi cel puţin o chestiune de siguranţă naţională. Factorii de salarizare propuşi de PSD ne mai spun că nu educaţia este o prioritate naţională, ci mai curând stabilitatea unei caste de funcţionari.

Categoria cea mai detestată, făcută responsabilă pentru moartea oricărei reforme, o căpuşă din perspectiva antreprenorilor, întrucât colcăie de nepotism, favoritism şi politicianism, este şi cea mai apreciată. Salariul mediu brut în administraţia publică a ajuns la 1116 euro/lună în 2017, aproape dublu faţă de cât câştigă un angajat din mediul privat, ne spune preşedintele Consiliului Fiscal. De unde şi concluzia că valoarea economică se produce prin birocraţi, nu de angajaţii din mediul privat. Salariul mediu din administraţia românească l-a depăşit pe cel din Ungaria, în condiţiile unui PIB pe cap de locuitor mult inferior. În ce ţară din lume la stat se câştigă mai bine ca în mediul privat? De acord, România are nevoie de nevoie de profesionişti în administraţie. Dar nu formaţi în cultura birocratică actuală.

Aşadar, pe lângă întrebarea de unde bani, cel puţin la fel de important este după ce criterii îi împărţim. De aici şi problema legată de planificarea profesională. În calitate de părinţi, ce profesie le sugeraţi copiilor să-şi aleagă? În calitate de profesori, îndrumători, sfătuitori ai unor generaţii mai tinere, cu legea unică a salarizării în faţă, ce drum „comod” şi prosper le spuneţi să prefere în viaţă? Rentează să ocupe o catedră? Să ţină în mână un bisturiu? Să fugă de zona bugetară şi să-şi deschisă o afacere? Sau să învârte nişte hârtii, să devină următorii zei ai ştampilei? De exemplu, cercetarea tehnologică rămâne cenuşăreasa proiectului salarizării. Un tânăr este stimulat să creadă că o carieră administrativă este mai rentabilă în loc să facă experimente la fizică, chimie, biologie, să construiască roboţi etc.

Politica de desfiinţare a şcolilor profesionale şi îndrumarea tinerilor către celebrele fabrici de diplome a produs o criză pe piaţa muncii a celor calificaţi în instalaţii, construcţii şi servicii. Multe firme vor acum să se extindă, au comenzi, dar n-au pe cine să angajeze, fiindcă oamenii nu au învăţat o meserie. O consecinţă a faptului că statul i-a ghidat eronat în viaţă pe tineri, le-a pus în faţă variante înşelătoare. La fel, noua lege a salarizării unitare va avea şi ea un impact asupra preferinţelor ocupaţionale şi proiecţiei de carieră, schimbând substanţial cifrele de şcolarizare şi concurenţa pe un loc la anumite licee ori facultăţi, condiţii pentru angajare în administraţie. Pe fond, legea riscă să consfinţească o nouă paradigmă a culturii economice etatiste: mai bine la stat decât la privat, adio antreprenoriat.