Monumentele Iaşului

Am fost întrebat recent de o tânără absolventă care fusese acceptată la un master de management intercultural în Danemarca cum ar putea fi prezentat patrimoniul Iaşului unui auditoriu internaţional şi am realizat ce sarcină complicată este să faci inteligibile, pe scurt, unui public nespecialist, tainele disciplinei pe care o predai. Având în vedere că în clasificarea europeană patrimoniul este, generic vorbind, de două feluri: natural şi istoric, la Iaşi pentru patrimoniul natural nu mi-au venit în minte atunci, pe loc, decât Rezervaţia geologică de la Repedea şi Grădina Botanică. Pentru patrimoniul istoric însă, povestea e mult mai complicată.

Iaşul deţine poziţia secundă din ţară, după Bucureşti, la numărul de monumente înscrise ca fiind de interes naţional sau regional/ local pe Lista Monumentelor stabilită de Ministerul Culturii. Pentru a avea însă o percepţie cât de cât adecvată asupra anvergurii ofertei de patrimoniu din fosta capitală a Moldovei e nevoie, totuşi, de puţină pedanterie didactică nu lipsită de o oarecare utilitate educativă, sper, în aceste luni de moleşeală şi vacanţă.

În 2001, Ioan Opriş, un reputat specialist român în patrimoniu şi muzeologie, era cooptat ca secretar de stat în echipa ministrului Răzvan Teodorescu pentru a pune capăt unui deceniu de impotenţă legislativă în domeniu care crease cadrul propice haosului şi jafurilor care au afectat sever moştenirea noastră istorică şi culturală. Legea 422/ 2001, deşi perfectibilă şi astăzi, a structurat finalmente cadrul legislativ necesar şi a constituit baza încheierii rapide a negocierilor pentru aderarea României la UE din perspectiva protecţiei monumentelor. Acolo găsim o radiografie  descriptivă minimală a patrimoniului care poate fi de mai multe feluri: material şi imaterial, iar cel material este mobil şi imobil, patrimoniul imobil fiind, bineînţeles alcătuit din monumente istorice, monumente de arhitectură şi de for public, precum şi din patrimoniul arheologic. Cum sunt toate aceste complicate clasificări reprezentate la Iaşi? Iată ce i-am răspuns tinerei absolvente ieşene care pleca în Scandinavia:

Luaţi, spre exemplu, Mănăstirea Trei Ierarhi. Este încadrată, datorită unicitaţii sale ca patrimoniu de interes mondial, ca obiectiv UNESCO. Este monument clasat pe Lista Naţională a Monumentelor ca patrimoniu material şi imobil. Poveştile despre presupusa sa acoperire cu aur şi imaginile televizate cu entuziastul memorian al legendelor oraşului, Ion Mitican, care nara aceste poveşti pentru publicul larg, fac parte din ceea ce este definit drept patrimoniul imaterial. Icoanele şi podoabele din biserică constituie, fireşte, patrimoniul mobil, unele dintre ele fiind de tezaur. Sala Gotică din ansamblul mănăstirii, unde domnitorii primeau corpul diplomatic al timpului acreditaţi la Iaşi, este monument de arhitectură în timp ce statuia lui Gheorghe Asachi de alături, din faţa şcolii cu acelaşi nume, este monument de for public (apropo, câtă lume ştie că osemintele lui Gh. Asachi se găsesc îngropate la temelia acestui monument de for public?). În fine, mănăstirea este situată în centrul istoric al oraşului, care este clasat, în integralitatea lui, ca Zonă de rezervaţie arheologică, pentru simplul motiv că oriunde ai săpa sub nivelul de călcare dai de vestigii arheologice. Dacă mai adaug faptul că mănăstirea este un foarte prestigios monument istoric religios aflat nu departe de singurul monument civil restaurat în Iaşi, casa armenească zisă ”a lui Dosoftei”, de cel mai important monument administrativ al secolului al XX-lea, Palatul Culturii, precum şi de Hanul Domnesc, unicul reper de arhitectură urbană de secol XVII, descoperit şi restaurat în pasajul din faţa Halei Centrale avem, iată, o trecere în revistă a întregii tipologii europene a patrimoniului cu ilustrări didactice de la noi. Iar mănăstirea Trei Ierarhi, cu toată unicitatea ei care mă face să o plasez în centrul construcţiei imaginii Iaşului ca focar de patrimoniu european, este doar una din cele 1841 de poziţii ale Listei de monumente clasate ca patrimoniul cultural naţional, cu toate categoriile prevăzute de lege amintite anterior, ale Iaşului.

Numărul impresionant de monumente nu reprezintă însă, din nefericire, un argument suficient pentru câştigarea nominalizării unui oraş drept Capitală Europeană a Culturii. Trebuie ca acele monumente să fie integrate în viaţa publică, să fie vector de dezvoltare a oraşului, să fie întregi şi vizitabile. Nu atât numărul bisericilor de patrimoniu, cât calitatea şi rostul lor din perspectivă civică, nu religioasă, pot face diferenţa în faţa experţilor europeni, de regulă catolici, protestanţi sau atei.

În fine, ultimul deceniu a mai introdus o categorie de patrimoniu: patrimoniul industrial, care cuprinde vechile construcţii destinate producţiei, linii tehnologice de un secol ilustrative pentru industria respectivă sau fabrici şi hale abandonate redescoperite şi transformate în spaţii cu alte destinaţii potrivit nevoilor comunităţii. Toate dosarele oraşelor din ultimii ani au avut, obligatoriu, astfel de proiecte de reinventare creativă a spaţiilor industriale abandonate transformate în spaţii destinate artelor contemporane, spre exemplu. Şi la Iaşi, atât prestigioasa instituţie a Complexului Muzeal Naţional de la Palatul Culturii, cât şi o serie de organizaţii care promovează arta contemporană au propuneri de valorificare a patrimoniului industrial şi de integrare a acestor spaţii în proiecte europene de cultură contemporană.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii