Nanabozo sau domeniul extins al poeziei

„Nanabozo, de Ovidiu Nimigean… am citit-o ieri, pe nerăsuflate (…) «Îţi vor sparge ochii. Îţi vor muta gura. Te bagi? Sau creezi spaţii ficţionale?» – câteva expresii cât un tratat!” Flori Bălănescu

Vreau s-o spun de la bun început: dacă autorul m-ar fi întrebat ce părere am de acest titlu, i-aş fi răspuns că nu-mi place, fie şi doar pentru faptul că trimite cu gândul mai degrabă la o carte pentru copii şi nu la un volum de poeme şi texte poetice. Dar intuiesc motivaţia lui O. Nimigean: la fel ca şi în cazul ultimului său roman (Rădăcina de bucsau, Polirom 2010), el a căutat un titlu insolit care intrigă şi rămâne în memorie!

Înainte să trec la prezentarea propriu-zisă a celui de-al şaselea volum de poezii (nanabozo, Cartea românească 2014, 112 p., 19,95 lei) al poetului, eseistului şi romancierului O. Nimigean, voi relua pe scurt explicaţia „ciudăţeniei de titlu” (autorul) din articolul precedent: Nanabozo este un spirit farsor mitologic amerindian cu înfăţişare de iepure. Care iepure este un motiv recurent al părţii a treia.

Deci, nanabozo: un volum ambiţios în care, cum prefiguram de lunea trecută, O. Nimigean a extins domeniul luptei într-o încercare temerară de-a puncta poetic nu doar temele mari ale literaturii în general – dragostea şi moartea, vremelnicia (ca să nu zic: deşertăciunea) existenţei noastre, recuperarea nostalgică a unui trecut pe cale de dispariţie etc., ci de-a investiga deopotrivă prezentul şi viitorul, lumile exterioare şi cele interioare, de la marasmul social-politic al ţării până la provocările ştiinţelor de extindere a graniţelor cunoaşterii cum e fizica cuantică (tatăl bosonilor…).

Prima parte a volumului – Aura efemeridelor – este şi cea mai mare, ocupând jumătate de carte. Pentru cine a citit Rădăcina de bucsau, este limpede că multe din poemele de aici au fost scrise în paralel cu romanul, textele acestei părţi încă înscriindu-se (cu excepţiile de rigoare, cum ar fi sms-story-urile în limbajul lor aproape exclusiv consonantic) în modelul poeziei moderne (în sens larg) contemporane. Sunt poeme pe un ton elegiac, evidenţiindu-se în special (pentru unul ca mine, de asemenea crescut la ţară) tocmai textele care recuperează această lume a vieţii la ţară pe cale de dispariţie, lume în centrul căreia încă se afla, în momentul scrierii, mama poetului – „mama mea foarte bătrînă şi foarte bolnavă/ (aşa se zice dar de data aceasta e adevărat)/ stă zile-ntregi în curte într-un şezlong// bate darabana pe braţele şezlongului/ şi priveşte norii (privesc norii ce să fac)” (şezlong I), iar obiectul care prilejuieşte autorului spunerea poveştii acestei lumi în declin este soba de tablă – o elegie care „se ridică asemeni unui turn gotic” (Bogdan-Alexandru Stănescu) din „povestea” primei părţi: „so-bă de tuci/ so-bă de tuci/ o să zaci printre năluci/ în fund de grădină/ cu viermi de rugină/ o să zaci printre moroi/ la groapa de gunoi/ plină de noroi”…

Partea a doua – eu, unul, aş prefera – nu cuprinde decât cinci poeme şi este un fel de intermezzo care pregăteşte schimbarea discursului poetic, aşa cum îl vom vedea în ultima parte, deci în studio cu vedere spre poieniţa druidică.

În studio…, autorul trece la o înşiruire de notaţii poetice fulgurante, de citate din „clasici” ai stenogramelor dâmboviţene, de „expresii cât un tratat”, vorba istoricului şi scriitoarea Flori Bălănescu, totul constituindu-se într-un flux al conştiinţei treze care „nu mai înseamnă un experiment stilistic, ci unul ontologic” (Bogdan Creţu). Iată câteva mostre grăitoare:

„Mintea omului umilit e un cîine care dă din coadă la uşa măcelăriei.”

„Îţi vor sparge ochii. Îţi vor muta gura. Te bagi? Sau creezi spaţii ficţionale?” (Frază care trimite la poemul literaturwissenschaft/ştiinţa literaturii/ din prima parte, citez pasajul lămuritor: „agopian afirmă-ntr-un interviu/ că n-a avut timp de disidenţă/ «ce, eram prost?»/ deoarece crea lumi ficţionale/ «ceea ce e cu mult mai greu»// literatura e un lucru mare”…)

„Tinerii aceştia frumoşi şi obtuzi, în care se conjugă hormonii şi ideologiile. Ei vor moşteni pămîntul, ei vor lua totul de la capăt. Ei vor cînta din nou Sfîntă tinereţe legionară şi îşi vor aminti cu mîndrie că s-au născut în URSS. Ei se vor juca la butoane. În ei se coace oroarea.”

„Tinerii ceştilalţi, pragmatici. În timp ce-şi sug mucii, calcă pe cadavre.”

„Toţi calcă pe cadavre.”

„«Îţi spun eu ce vor (…) Să facă o ordonanţă, să nu voteze ăia de afară, să-i scoată de pe listă, o nebunie întreagă. Hai să vedem dacă nu ne dăm demisia de tot! Pe bune! Cum? Dacă nu cumva e bine să fugim din acest grup infracţional organizat.»”

„România-i un smîrc. Flora şi fauna specifice o duc foarte bine. Noi nu.”

Aici mă opresc, realizând că, cel târziu cu această frază, O. Nimigean se face vinovat de „anti-românism” (în înţelegerea celor din „Grupul Infracţional Organizat”, a… GIOgeilor) şi închei cu un poem necontondent al lui O. Nimigean: „dac-aş şti/ ce se-ntîmplă de fapt/ cînd mie mi se pare/ că nu se-ntîmplă nimic/ şi ce nu se-ntîmplă/ cînd am impresia/ (ce-i drept rareori)/ că fac şi dreg/ aş fi/ puţintel/ înţelept” (penultima ratio).

Michael Astner este poet, traducător şi publicist