Nebunii dintre noi

Nu ai serviciu, teoretic, ar trebui să fii mulţumit pentru că eşti liber, dar nu eşti astfel, ai nevoie de bani fiindcă nu stai în codru şi trăieşti din vânat. Să spunem că îţi iei un job. Teoretic, ar trebui să fii mulţumit, dar nu eşti decât la început, când scapi de grija şi stresul lipsei de ocupaţie. Îţi pierzi însă libertatea şi, mai mult decât atât, te confrunţi cu toate problemele inerente de la serviciu: şefi aspri şi nedrepţi, sarcini grele, program strict, colegi egoişti sau de-a dreptul proşti. Îţi faci datoria strângând din dinţi pentru că te pândeşte tot timpul spectrul pe care tocmai l-ai părăsit, acela al libertăţii nedorite, dar care, culmea, începe să îţi lipsească din ce în ce mai mult.

Eşti singur, nu ai o pereche cu care să împarţi bucuriile şi grijile de zi cu zi. Fie eşti prea pretenţios, fie pur şi simplu nu s-a nimerit să o întâlneşti pe acea fiinţă. La un moment dat, se întâmplă însă, vrând nevrând, pentru că pentru fiecare bou se găseşte câte o belea. Te îndrăgosteşti, simţi că lumea e a ta, că viaţa în sfârşit are un sens, că există fericire supremă şi mulţumire. Dar, după un timp, observi că nu e aşa cum ţi s-a părut prima dată, că e şi ea, perechea, om şi are defecte. Din ce în ce mai multe defecte, unele insuportabile, enervante, absurde. Îţi lipseşte din ce în ce mai mult starea de dinainte de a fi prins într-o relaţie.

Îţi doreşti de foarte mult timp o casă a ta, numai a ta, în care să faci ce vrei, să nu dai socoteală nimănui, să nu plăteşti chirie sau să o împarţi cu vreo rudă sau prieten, una în care să faci tu regulile, în care să poţi desena pereţii în ce culoare vrei şi să aranjezi mobila în ce poziţie îţi place numai ţie. Şi o ai. Culmea, printr-o conjunctură fericită, reuşeşti să ai casa ta. Nici ţie nu-ţi vine să crezi. Păşeşti în ea şi te minunezi, totul e aşa cum ai văzut din prezentarea de pe net şi cum ţi-ai dorit, adică perfect. Te muţi în ea, începi să te obişnuieşti cu spaţiul şi atmosfera ei şi constaţi că holul e prea mic şi la fel şi bucătăria, nu ai loc să te întorci. Baia are aranjate greşit toaleta şi chiuveta, cam incomode. Uşa de la dormitor se deschide în partea greşită, iar balamalele cam scârţâie. Trebuie să pui mâna să repari sau să schimbi ba un geam, un picior de masă ori un întrerupător. Dacă te pricepi. Dacă nu, chemi pe cineva să-ţi facă contra cost. Seara, după serviciu, vii acasă şi te simţi bine, liniştit. Ai tabieturile tale, în propria ta casă din care nimeni pe lume nu te poate scoate. Dar, parcă n-ar strica să fie una mai mare, poate chiar o vilă pe pământ cu grădină şi pomi fructiferi. Cu garaj în care să-ţi bagi maşina şi să nu mai fie nevoie să te cerţi cu nesimţiţii de vecini care îţi sparg mereu cauciucurile sau îţi vopsesc numerele. Ai planta în curte şi vie ca să faci vin şi pruni ca să faci ţuică şi, de ce nu, poate chiar câteva plante de marijuana acolo pe care să le fumezi la petreceri cu prietenii tăi din garajul casei tale. Nebunule… Mamă, ce mişto ar fi…

Şi, ştii ce? Prost să fii, noroc să ai. Îţi moare o rudă bogată şi-ţi lasă moştenire casa ei, frate. Cu exact ceea ce-ţi doreai: teren berechet, pomi fructiferi gata plantaţi, vie – un hectar. Ce fericit eşti, fraiere! Te muţi în casa ta pe pământ, te lăfăi în ditamai camerele pe care nici n-ai cu ce să le umpli. N-ai nici datorii, totul a picat din cer. Este perfect, ce mai…

Dai petreceri peste petreceri, prietenii vin la tine din plăcere ca să stea în foişor sau în garaj şi să se simtă bine. La serviciu nu mai ai stare, de aceea îl schimbi cu ceva mai sus, dar şi de acolo abia aştepţi să ajungi acasă şi să-ţi verifici pomii tăi, curtea ta, căţeii şi pisicile tale care şi ei huzurescîn această locaţie perfectă.

Ce-ţi mai rămâne de făcut? Nu poţi sta aşa la nesfârşit, nu poţi fi fericit fără oprire, aşa cum niciun lucru nu poate fi perfect tot timpul. Cauţi ceva, trebuie să fie ceva ce nu ai şi îţi poţi dori, ceva mai perfect decât perfectul în care eşti deja şi care ţi s-ar potrivi ca o mănuşă. Nici nu trebuie să cauţi mult pentru că sigur găseşti destul de repede privind în jurul tău: vrei să ai ceea ce tu nu ai încă şi care este greu de avut. La prima vedere, privind din afară, pare de acum un moft, dar pentru tine devine o dorinţă vie, irezistibilă, un ţel în viaţă fără de care nu mai poţi trăi, fără de care existenţa ta nu ar mai avea sens, chiar dacă ai un serviciu perfect, o soţie perfectă şi stai într-o casă perfectă. Nici oamenii, nici lucrurile, nici celelalte fiinţe din univers nu sunt suficiente pentru a umple golul aflat în acel moment dat în sufletul şi mintea ta. Fiecare dintre ele are cel puţin o hibă care îl face indezirabil. În schimb ceea ce tu îţi doreşti este perfect şi trebuie să ţi se întâmple. Prin urmare, faci tot posibilul să ai acel lucru, tot posibilul. Sacrifici orice şi într-un final îl obţii, altfel nu se poate. Îl ai, îl sorbi, îl bei cu toată fiinţa ta şi peste un timp, o zi, două, câţiva ani, începi să realizezi că ai fost orb, că nu ai observat câte greşeli de fabricaţie sau morale avea, greşeli pe care le-ar fi putut vedea şi un orb.

Bărbaţii sunt porci, femeile ştoarfe, lucrurile sunt de vânzare, iar spiritul este o iluzie. Nu spun asta pentru că am 40 de ani, nu sunt într-o fază de negare sau într-o criză existenţială, ci fac o demonstraţie a faptului că toţi suntem nebuni. Nimeni nu-i normal, cu toţii suferim psihic de boli incurabile pe care le ducem pe picioare întreaga viaţă. Unii căutăm inconştient suferinţa pentru a simţi uşurarea ce îi urmează şi pe care o numim perfecţiune, alţii sar din fericire în fericire până la paroxism.

Fără suferinţă viaţa şi lumea n-ar mai fi deloc. Suferinţa provocată de imperfecţiune este cea care ne dă sens vieţii şi cea care, atunci când lipseşte, ne dă senzaţia liniştitoare a fericirii, fără mirajul căreia, din nou, nu am putea trăi.

De ce stau astfel lucrurile? Pentru că nimic şi nimeni nu-i perfect, nici măcar tu, în ciuda aparenţelor. Eu însă…

Briscan Zara este scriitor şi publicist