Noua nouă stângă: o analiză în durată lungă (II)

Iar când raţiunea care uniformizează e înlocuită cu emoţiile care individualizează, când drepturile sunt mai numeroase şi fiecare dintre ele are o sferă mai largă de exercitare şi când guvernul încă nu ştie cum să lucreze cu toate astea, apare inevitabil şi o neîncredere în guvern. Rigorile necesare pentru a administra cu bine producţia industrială devin, în calitatea lor de reglementări, bariere care sufocă noul tip de economie.

Nu doar monoculturalismul şi autoritarismul raţional sunt puse în discuţie, ci şi capitalismul industrial – şi, odată cu el, dreptul guvernului de a interveni în economie. Dar şi dreptul guvernului de a limita drepturi civile cerute din ce în ce mai insistent. Dar şi proletariatul industrial, perceput pentru prima oară ca retrograd, ca forţă care frânează progresul şi eliberarea societăţii de sub rigorile unui sistem vetust. Practic, cam de pe la mijlocul anilor ’70, vechiul consens social e praf şi pulbere, iar forţele politice care administrează status quo-ul sunt incapabile să vadă asta şi să se adapteze la noua societate.

Iar societatea şi economia din anii ’70 sunt lovite de două crize petroliere şi de stagflaţie, care pun capăt vechii lumi şi fac posibilă revoluţia neoliberală.

III Noul consens neoliberal

Consensul neoliberal s-a conturat în jurul următoarelor elemente: democraţie politică reprezentativă, cu drepturile politice deja consacrate, cu o listă mai numeroasă de drepturi civile, capitalism de tip laissez-faire (un capitalism centrat pe servicii, preponderent comerciale şi financiare), neîncredere în stat (şi în particular în guvern), neîncredere faţă de drepturile economice (cu excepţia dreptului de proprietate şi a dreptului de iniţiativă economică) şi faţă de drepturile sociale (combinată uneori, dar nu în mod necesar, cu conservatorism social) şi multiculturalism (interpretat mai ales ca pluralism al stilurilor de viaţă).

Cuvintele de ordine au devenit: privatizare, dereglementare şi dezimpozitare (în special dezimpozitare a succesului şi transferare a poverii fiscale de pe capital pe muncă). În plan politic, noul consens a devenit rapid cunoscut sub denumirea de „democraţie de piaţă liberă” (free market democracy, unde „piaţă liberă” înseamnă de fapt „capitalism de tip laissez-faire”).

Odată cu apariţia acestui nou consens, vechea stângă a intrat în criză, iar prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa de Est i-a dat lovitura decisivă. De fapt, prăbuşirea regimurilor comuniste a fost interpretată ca o confirmare suplimentară a naraţiunilor simbolice generate de noul consens neoliberal.

Dacă ne uităm cu atenţie, observăm că acest nou consens este unul mai degrabă de dreapta. Dacă valorile fundamentale ale vechiului consens postbelic erau solidaritatea şi disciplina, valoarea fundamentală a noului consens e libertatea individuală. Disciplina e înlocuită cu responsabilitatea – care, în combinaţie cu neîncrederea faţă de drepturile sociale, e interpretată reducţionist şi represiv: este responsabilitatea celui sărac, de exemplu, să iasă din sărăcie, iar dacă n-o face vina îi aparţine în totalitate. În plus, solidaritatea în diversitate a primilor contestatari ai consensului postbelic s-a transformat în toleranţă faţă de diversitate.

Pentru a supravieţui politic, stânga a trebuit să se transforme radical. Noua stângă a încetat să mai fie o stângă muncitorească şi a eliminat din discursul ei orice referire la clase sociale şi la vreun război de clasă. Din perspectiva asta, noua stângă a adoptat un discurs universalist. Pe de altă parte, a devenit susţinătoarea capitalismului de tip laissez-faire şi a contribuit alături de partidele de dreapta la destructurarea capitalismului industrial – inclusiv la distrugerea sindicatelor proletariatului industrial. În fine, în interiorul acestui consens social stânga diferă de dreapta prin respingerea conservatorismului social, prin accentul pus mai mult pe libertate decât pe responsabilitate, prin sprijinirea mai accentuată a multiculturalismului (prin atenţia suplimentară acordată grupurilor marginale sau marginalizate şi cu consecinţa că stânga recunoaşte mai multe drepturi civile decât dreapta).

Transformarea asta nu a fost nici uşoară, nici imediată. Partidele şi liderii politici ai noului consens vin la putere din 1979 în Marea Britanie (conservatorii lui Margaret Thatcher) sau din 1981 (republicanii lui Ronald Reagan). Noua stângă apare şi e suficient de consolidată încât să preia puterea cel puţin 10 ani mai târziu: în 1992 (democraţii lui Bill Clinton), respectiv în 1995 (laburiştii lui Tony Blair). Între 1980 şi 1990, partidele vechii stângi muncitoreşti pierd alegeri după alegeri – ceea ce, printre altele, confirmă atât dispariţia vechiului consens postbelic, cât şi moartea vechii stângi, de inspiraţie marxistă.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist