Nu doar veşnicia s-a născut la sat…

Dar pălimarul Fănel n-a citit cartea prozatorului şi, chiar de-ar fi citit-o, oricum nu i-ar fi folosit la nimic. Când pleacă din cimitir, cu o desagă de cruci în spate, spre casa lui, situată pe un vârf de deal, Fănel – care poartă în el şi rudimente de credinţă – are viziuni cristice, se ”vede” ca un Isus al locului, urcând o altă Golgotă ispăşitoare. Sătenii ştiu de ”apucăturile ” pălimarului, dar nu le consideră profanare de morminte din simplul motiv că şi-au făurit un cimitir nou, cu cruci moderne, din piatră, fier forjat sau chiar marmoră – fiecare după posibilităţi -, mult mai durabile decât lemnul, nu? E şi o ignorare, dacă nu chiar o rupere de trecut, cu toate apăsările lui, neproductive, pentru cine se lasă capturat/ captivat de această pânză de păianjen. şŞi apoi, nu ştie satul, ce ştie bărbatul Fănel. Când devenise şi el bărbat, în anii instaurării puterii comuniste, care însemna Electrificare plus puterea sovietică, aşa cum învăţase în şcoală – de la ”părintele” Lenin?, de la ”tătuca” Stalin?, nu-şi mai amintea cu precizie – fusese luat la oaste în trupele de Securitate şi avusese favoarea de a păzi, într-un grajd uman din Insula Mare a Brăilei, o turmă de animale extrem de periculoase, care, în actele de încarcerare, figurau ca deţinuţi politici, dar cărora, în jargonul politico-juridic-cazon al vremii, li se spunea bandiţi. Pentru trupeţi, ca şi pentru comandanţii lor, bandiţii erau adevărată mană stalinisto-dejistă, întrucât instrucţia nu se desfăşura în abstract, apărătorii patriei aveau la îndemână corpurile delicte, materialul didactic, pe care puteau exersa după voinţă şi după putirinţă, aplicând atât metoda bătăii desfigurante, cât şi rafinamente de tortură izvorâte dintr-o fantezie mereu în ebuliţie. Soldatul Fănel depăşise, totuşi, codul eticii securiste, împuşcând un bandit care – i s-a părut? – vroia să escaladeze gardul de sârmă ghimpată, să evadeze. S-a constatat, mai apoi, că banditul n-ar fi fost în stare să urce nicio treaptă, darmite să sară ditamai gardul, întrucât tocmai fusese tratat după metoda Piteşti, dar soldatul Fănel îşi dovedise vigilenţa şi ataşamentul faţă de…, aşa că a fost felicitat prin ordin de zi şi i s-a dat o permisie care să-l revigoreze pentru noi, eroice fapte de arme. S-ar putea crede că soldatul Fănel, odată lăsat la vatra strămoşească, n-are conştiinţa propriilor, doar de el ştiute, acte criminale; nu, când urcă dealul, cu ”lemnele” în spate, el îşi doreşte izbăvirea, de la un Dumnezeu îngăduitor, fie şi cu criminalii. Iar când pune, cruce după cruce, pe foc, citeşte mai întâi numele răposatului, pe care l-a cunoscut, sau despre care a auzit, din amintirile altora. Şi astfel începe o poveste cu numeroase ramificaţii, despre fiecare dintre cei arşi pe acest simbolic rug. E ca un ritual de incinerare a unei lumi căreia i se pulverizează nu doar materialitatea, ci şi istoria, ”memoria”. Altfel zis, lumea satului românesc arhaic, ale căror frumuseţi, dar şi blestemăţii, par a se risipi, definitiv, în cele patru vânturi.

Ceea ce am spus până aici, nu este o novelă inventată de mine, ci e schema, tiparul în care Florin Constantin Pavlovici îşi toarnă materia arzândă, fumegândă, a recentului său roman-document, Viscolul şi păianjenul (Fundaţia Academia Civică, 2014). Dacă într-un prim roman, autorul – el însuşi fost deţinut politic – se opreşte, ca să zic aşa, la un nivel de reprezentare epidermică, înfăţişând Tortura, pe înţelesul tuturor, în al doilea dezţepeneşte cele două resorturi care ne-au însoţit istoria recentă şi ne-au anihilat nervul social şi chiar naţional: Frica şi pânda, în Visolul şi păianjenul coboară şi mai în adânc, la rădăcina Răului. Întrebările, explicite sau implicite, exhală terifiant: de unde au pornit aceşti inşi, torţionarii, caraliii, turnătorii, delatorii, profitorii? Sunt şi ei oameni, sau ce? A-i compara cu fiarele, e o jignire a regnului, întrucît acestea ucid din necesitate, din instinct de conservare, nu din plăcere. Şi nu torturează. Uneori, da, mai vezi câte o pisică jucându-se, tandră, cu şoricelul capturat. Dar mai vezi şi câte o leoaică (am  văzut recent) ocrotind un ied, apărându-l ca pe propriul ei pui… 

Răspunsul ni-l dă chiar autorul, într-un preambul: ”Personajele, chiar dacă unora li s-a schimbat numele, au suport real. Ele sunt un produs autentic românesc. Cele mai multe au plecat de la sat, nemuritoare vatră de eroi şi inepuizabil depozit de torţionari.” În partea a doua a propoziţiei, parcă se prăbuşeşte un mit, nu? Cel cu veşnicia (care) s-a născut la sat. Acolo fiind născut, şi doar la câteva zeci de kilometri de satul lui Pavlovici, evident că am ”satu-n glas”, că eu însumi am contribuit la mitologizarea locului natal, uitându-i sau ignorându-i pe nevrednici, pe ticăloşi. Având un secular deficit de educaţie, satul ”tradiţional” este şi o uriaşă masă de manevră. Ca să supravieţuiască, s-a înclinat încotro bătea vântul istoriei, deşi chiar el, satul, a făcut istorie. Faptele eroice au fost uitate, obscurizate sau surclasate de cele abominabile. Florin Pavlovici aminteşte episodul ”Dumbrava Roşie”, când leşii, învinşi de oastea lui Ştefan, au fost înjugaţi şi puşi să semene ghindă. Din stejar, stejar răsare. ”Viscolul” roşu, din 44, a răscolit temeliile satului, dar a oferit şi o ”perdea” de protecţie sărăntocilor, ”defavorizaţilor”, potenţialilor criminali, care abia aşteptau un prilej să-şi arate muşchii faţă de cei ce îi ”exploataseră”. Ura sălbatică a luat proporţia atrocităţilor.

În acelaşi preambul, Florin Pavlovici mărturiseşte: ”nu e chiar o plăcere să descrii crima”, nici să te împrieteneşti ”cu personajele cărţii, multe dintre ele, imprevizibile şi rele”.Dar, trebuie spus, a făcut-o, împrietenindu-se chiar cu el însuşi, spre a suporta ”un cancer profund antipatic” şi a da chip, din adâncurile memoriei sale, dar şi a altor scriitori-deţinuţi, unei trilogii în care infernul, purgatoriul şi paradisul se întrepătrund şi se amestecă până la a face corp comun. 

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist