O zi plictisitoare: Buddha

Mici vârtejuri de praf, oamenii se perindau ici-colo pe strada Lăpuşneanu. Se opreau în faţa reclamelor, le cercetau în fugă, apoi o luau din loc, fără nici o grabă. Cele două broaşte ţestoase, Yin şi Yang, îşi mişcau încet înotătoarele stârnind uşor mâlul depus peste monedele aruncate de clienţi în acvariul ce străjuia intrarea terasei Corso. Câţiva norişori rotunzi, roşiatici se rostogoleau alene pe cer, răsfrângându-şi umbra veninoasă în vitrina anticariatului, unde era expus un samovar prăfuit, alături de-o sabie din epoca lui Cuza, năpădită de pete de rugină. Bătea un firicel de vânt cald, nostalgic, mănând vârtejurile de pe un trotuar pe altul. Era o vreme extrem de plictisitoare.

Am să vă spun acum o poveste despre Gautama Buddha, le-am zis celor doi prieteni ai mei, care tocmai de băut primele halbe de Bergenbier şi-şi mângâiau satisfăcuţi burţile la soare.

Spune-ne povestea despre Buddha, ziseră amândoi în acelaşi timp. Chiar asta ar fi bine să ne spui acum, ziseră în acelaşi timp Bikinski şi Noimann, sprijinindu-şi coatele de masă.

Vă spun, le-am zis. Cum să nu vă spun?!

Taci, a zis Bikinski către Oliver, care, de altfel, chiar tăcea. Să auzim povestea despre Buddha. Întotdeuna la această oră îmi place să ascult poveşti despre Buddha. Mai ales când sunt însoţite de câte o porţie de mici şi bere.

O friptură la grătar, frumos garnisită cu legume şi cartofi, mi-ar deschide şi mai mult apetitul pentru Gautama Buddha, spuse Bikinski scărpinându-şi tâmpla dreaptă cu degetul arătător de la mâna stângă, în timp ce cu degetele celeilalte mâini îşi mângâia uşor mustaţa.

Multe poveşti despre Buddha am ascultat noi în ultima vreme. S-o ascultăm şi pe asta, adăugă Olover, care atunci când bea bere Bergenbier devenea foarte îndrăzneţ şi plin de spirit.

Ascultaţi, le-am zis: Un vultur urmărea un porumbel alb. Şi porumbelul alb veni şi se ascunse la pieptul lui Gautama Buddha, care medita adâncindu-şi ochii în pustiu. Vulturul se roti de trei ori deasupra creştetului lui Buddha şi-i vorbi, de la înălţime, astfel: “Cu ce drept mă omori tu pe mine, înţeleptule Gautama, ca să-l salvezi pe el. De ce ţi-e milă de el şi de mine nu, căci el e hrana mea?! Doar ştii prea bine, spuse vulturul cu tărie, că dacă-l salvezi pe el mă vei omorî pe mine. Dacă ţi-e milă de orice făptură vie, de ce nu ascunzi la sânul tău şi seminţele cu care se îndestulează acest hulub preablând trupul? Câte vieţi ucide într-o zi această fericită pasăre şi câte ucid eu ?! Răspunde-mi, înţeleptule Gautama, de ce nu eşti drept cu orişice făptură a creaţiunii? Dacă ţi-e milă de el şi vrei să-l salvezi, atunci, rogu-te, să fii drept şi cu mine şi să-mi dai din carnea ta exact cât cântăreşte acest hulub…”

Buddha se adânci în sine, apoi ridicându-şi privirea înspre vultur, spuse: “Îţi voi da din carnea mea exact cât cântăreşte această pasăre. Ba chiar mai mult decât atât.”

Când cerul începu să amurgească, Buddha scoase din bocceaua lui un cântar şi-l puse pe nisip în faţa vulturului. “Dacă există dreptate în univers, spuse Gautama, atunci vei avea şi tu măsura ta.” “Aştept să mă înfrupt din prada mea, răspunse, cu glas stins, pasărea de pradă.”

Şi atunci Buddha tăie din trupul său o bucată de carne, exact cât ar fi cântărit hulbul rătăcit în pustiu, şi o aruncă aşa, sângerândă, pe cântar. “Aceasta este partea ta de hrană”, spuse Buddha. Dar talerul cântarului, sclipind la orizont, rămase sus. Talerul nici nu se mişcă din loc. “Se pare că foame ta cântăreşte mai mult decât prada pe care ai vrut s-o vânezi”, conchise Buddha, privind cu milă vulturul. Apoi înţeleptul mai tăie o bucată din carnea sa şi o puse şi pe-aceasta pe cântar. Dar talerul rămase tot sus, ca o cumpănă însângerând orizontul. Buddha, în tăcere, începu să-şi taie bucăţi de carne din trupul său de înţelept, punându-le cu grijă pe cântar. Talerul cântarului rămânea însă nemişcat în aerul încins de arşiţa zilei ce se apropia de zenit. Văzând că sacrificul mărunt nu dă nici un rezultat, Buddha, cu un ultim efort, se urcă pe cântar. Talerul se lăsă în jos şi rămase în echilibru. Gutama Buddha cântărea cât porumbelul.

Ciudat, spuse Bikinski, muindu-şi mustaţa în spuma de bere Bergenbier. Iată o parabolă plină de învăţătură.

Da, îngână Oliver, suflând un rotocol de fum peste meseni.

Ştii ce concluzie putem trage de aici?, îl întrebai pe meşterul Bikinski.

Nu-mi dau seama pe moment, spuse prudent Bikinski, înfundându-şi din nou mustaţa galbenă în halba de bere.

Ţi-aş spune, i-am zis, dar dacă-ţi spun, îmi vei răspune că exact la ceea ce-ţi voi spune eu te-ai gândit şi tu, aşa că mai bine nu-ţi zic. Aşa era Bikinski: vroia să iasă întotdeauna basma curată dintr-o situaţie murdară.

N-am să spun aşa, zise.

Jură atunci că nu vei zice ce am să zic, am spus.

Jur, zise Bikinski.

Nu aşa, am zis.

Dar cum?, făcu acesta.

Jură de la început până la sfârşit, am zis eu.

Spune-mi cum să jur şi voi jura, zise el.

Jur, i-am zis, că nu voi spune că m-am gândit exact la asta, dar n-am spus.

Jur, repetă Bikinski, că nu voi spune că m-am gândit şi eu la asta, dar n-am zis.

Bine, am spus, pe ce juri?!

Pe sufletul meu, spuse el. Să moară sufletul din mine dacă voi spune şi să mi se usuce limba cu care jur.

Bine, am spus. Îţi zic. Nu poţi răscumpăra viaţa cuiva decât cu propria ta viaţă, asta-i morala parabolei. Buddha trebuia să se jertfească pe sine însuşi. Ca să poată răscumpăra victima din ghearele sorţii, trebuia să devină el însuşi victimă.

Aşa m-am gândit şi eu, nu se putu abţine să spună Bikinski.

Te-ai jurat că nu vei spune asta, zise cu reproş Oliver.

Am zis “aşa”, nu “exact aşa”, spuse Bikinski.

Nu te-ai gândit bine, i-am răspuns. Am vrut să te pun la încercare. Ţi-am întins o capcană şi tu, din dorinţă de mărire, ai căzut în ea. Înţelesul parobolei e acesta: în ochii vulturului, porumbelul cântărea cât Buddha.

De ce?, întrebă Bikinski.

Cine decide cât cântăreşte porumbelul?, am întrebat. Nu vulturul? Nu ochii vulturului sunt balanţa? Ochiul stâng un taler, talerul pe care stă hubul rătăcit în pustiu, şi ochiul drept, talerul pe care Buddha aruncă bucăţi de carne smulse din trupul său?

Aşa m-am gândit şi eu, zise, încruntându-se, Bikinski. Să mi se usuce limba, dacă nu m-am gândit aşa.

Aceasta-i a doua capcană pe care ţi-am întins-o şi tu n-ai sesizat faptul că prima variantă a interpretării are acelaşi înţeles cu cea de-a doua. Cuvintele sunt altfel, dar sensul e acelaşi. Odată ce Buddha este salvatorul, el trebui să cântărească exact cât cântăreşte pasărea pe care vrea s-o salveze din ghearele păsării de pradă. Aşa-i sau nu-i aşa?

Poate că aşa-i, răspunse Bikinski. Dar asta nu înseamnă că şi eu nu am gândit aşa.

Chiar dacă ai gândit, ai greşit. Nu acesta-i înţelesul parobolei.

Dar care?, făcu Bikinski.

E altul, i-am răspuns. Nu ţi-l zic pentru ca să nu zici pe urmă că uite aşa am zis şi eu în sinea mea.

Spune, totuşi, zise Bikinski, altfel o să mi se usuce limba-n gură.

Înţelesu-i acesta: vulturul dispreţuia carnea lui Buddha şi dacă nu i-ar fi fost milă de Gautama, dar i-a fost, talerul nu ar fi coborât nici atunci când Buddha, cu ultimile lui puteri şi cu trupul sângerând s-a urcat pe cântar. Cu ce drept viaţa lui Buddha ar fi preţuit mai mult decât cea a victimei sale?!

Aşa, zise Bikinski.

Şi apoi, am adăugat, vulturul era o pasăre mândră şi orgolioasă. În ochii săi, talerul gol ar fi cântărit mai mult decât toate bucăţile de carne rupte din trupul înţeleptului care încerca să-l deposedeze de prada sa.

Şi apoi Buddha, zise Bikinski, nu trebuia să intervină. Cu ce drept s-a băgat în toată povestea asta?!

Da, am am spus, vulturul era orgolios şi în ochii săi carnea lui Buddha nu atârna nici cât un fir de păr.

Aşa e, spuse Bikinski, sorbind din cea de-a patra halbă. În orgoliul său vulturul putea să dispreţuiască nu numai trupul, ci şi sufletul lui Buddha.

Poate l-a dispreţuit, interveni şi Oliver, căci dacă nu l-ar fi dispreţuit talerul nu s-ar fi mişcat din loc. Odată însă ce l-a acceptat, însemnă că l-a coborât de la înălţimea sferelor astrale pe pământ, punând un semn de egalitate între el şi spiritul hulubului rătăcit în deşert.

Numai că Buddha, am zis, nu avea trup. Trupul său era spiritul său. Ceea ce dispreţuia vulturul a fost chiar spiritul lui Buddha. De altfel, vulturul s-a îndepărtat singur de acel loc. Şi îndepărtându-se, i-a spus lui Buddha: ”Jertfa mea sunt eu. Mai bine mă voi hrăni cu orgoliul şi cu foamea mea, decât să mă ating de carnea pe care mi-ai oferit-o.”

Vârtejurile de praf, oamenii, se târau în lung şi în lat pe strada Lăpuşneanu. În urma lor lăsau chiştoace de ţigări, gumă de mestecat şi alte resturi.

Da, era o zi extrem de plictisitoare.

Nichita Danilov este directorul general adjunct al Institutului Cultural Român din Chişinău, scriitor şi publicist