Oameni şi imperii la Marea Neagră

Am în vedere casele şi castele noilor îmbogăţiţi, care au prins din zbor adevărul că fără “imagine” nu exişti. Mai mult, că fără o presă agresivă şi obedientă nu-ţi poţi ghida afacerile în economia noastră în bună măsură mafiotizată. Ziarista a optat pentru calea aspră a investigaţiei oneste, a documentaţiei solide şi a rostirii răspicate a adevărului. Niciuna dintre aceste opţiuni nu-ţi asigură succes, într-o Românie jurnalistică dominată de improvizaţie, impostură şi manipulare grosolană. Doar trăim în epoca ştirilor false şi contrafăcute.

Jurnalist şi istoric, Sabina Fati a susţinut un doctorat la Universitatea ieşeană, sub îndrumarea reputatului istoric, academicianul Alexandru Zub. Nici că se putea o mai inspirată conjuncţie etică şi profesională. Sabina Fati scrie cărţi în care temeinicia documentaţiei se conjugă cu acuitatea observaţiei.

Jurnalismul de călătorie este o specie mai puţin abordată la noi. Iar dacă vrei să spui ceva în acest gen, trebuie nu doar să ştii să scrii, dar şi să te documentezi, începând cu trecutul şi până la zi, să descoperi, să analizezi chibzuit, pentru a evita locurile comune ori simplele impresii turistice. Sabina Fati a trecut aceste teste, a evitat capcanele şi a reuşit să ne ofere două reuşite: Singură pe drumul mătăsii şi Ocolul Mării Negre în 90 de zile, ambele apărute la Editura Humanitas, în 2015, respectiv 2016. Impresionant tur de forţă. Am citit ca pe un roman de aventuri ultima sa carte, dedicată istoriei, oamenilor, culturilor, imperiilor şi stării precare a prezentului din spaţiul circumpontic. Prima impresie pe care am avut-o este una de surprindere: suntem parte a acestui o spaţiu – cândva placă turnantă a civilizaţiilor euro-asiatice -, iar cunoaşterea ori interesul nostru pentru el, ca să nu spun expertiza, sunt modeste. Este un păcat, dar şi o fatalitate la mijloc. Păcat pentru aceea că nu avem o şcoală românească şi o direcţie de cercetare a acestui spaţiu de proximitate, dar avem în schimb un penibil şi găunos Institut al Levantului, păstorit de fostul preşedinte Emil Constantinescu, ce a fost cadorisit cu această sinecură de un individ pe măsura lui, anume Călin Popescu Tăriceanu. Mai exact, nu mai avem o preocupare sistematică în această materie, încă de pe vremea marelui istoric Gheorghe Brătianu. Fatalitatea rezidă în aceea că spaţiul pontic nu s-a aflat pe axa intereselor noastre strategice în modernitate, când am întors spatele Răsăritului, pentru a ne orienta spre Occident. Spaţiul pontic a fost vreme de un mileniu şi jumătate, adică de la vechii elini şi până la veneţieni ori genovezi, o prelungire a celui mediteranean. Nimic din ceea ce s-a întâmplat aici, o dată cu înstăpânirea imperiilor – Hoarda de Aur, Imperiul Otoman şi cel Ţarist – nu se poate compara cu ceea ce a fost odată. Cândva un spaţiu de civilizaţie economică şi de cultură remarcabil, astăzi acesta este dominat de interese contradictorii, războaie, dispute teritoriale, conflicte îngheţate şi alte catastrofe umane. Dintr-un spaţiu al oamenilor şi al cooperării, al diversităţii, acesta a decăzut până la statutul sufocant, pentru oamenii săi şi pentru civilizaţie, de “lac turcesc”, apoi rusesc. Teribil declin! Aceasta este, de altfel, tema centrală şi ţesutul ideatic al cărţii Sabinei Fati. Oamenii pontici sunt fie suspicioşi, traumatizaţi de istorie, precum în Ucraina, Crimeea, Abhazia ori Georgia, fie nostalgici, chiar dacă incomparabil mai bine plasaţi, ca în oraşele turceşti. Istoria vie de altădată a fost călcată, la fel ca şi oamenii, de cizmele osmanlâilor ori ale muscalilor, fiind înlocuită cu declinul, apoi decăderea. Ici-colo ruinele vechilor oraşe amintesc de o lume care a dispărut iremediabil. Imperiile au sădit ură, neîncredere şi ruină. Aceasta este lumea pontică de astăzi. Sabina Fati a surprins-o în adevărul ei adânc uman, cu perseverenţă, talent şi empatie. Citind-o, gândul te duce, discret dar fatal, la înţelesurile subtile ale celebrului adagiu: vanitas vanitatum, omnia vanitas. Ori la eminescianul memento mori.

Cartea aceasta merită citită cu luare aminte. Dar şi mai practic ar fi ca ea să fie tradusă în toate limbile pontice.

Mihai Dorin este istoric şi publicist