Obama, Xi Jinping şi capcana lui Tucidide

La dineul de stat găzduit la Casa Albă de Barack Obama în onoarea liderului chinez Xi Jinping au fost plasaţi la masa principală, alături cei doi preşedinţi şi soţiile lor, patru dintre cei mai influenţi oameni din sfera companiilor de tehnologie din America: Tim Cook, de la Apple, Bob Iger, de la Disney, Jeffrey Katzenberg, de la DreamWorks şi Mark Zuckerberger, fondatorul Facebook. Ultimul, a cărui soţie, Priscilla Chan, este de origine chineză şi are chiar rude în China, vorbeşte destul de bine limba chineză şi miercurea trecută a postat de contul său de Facebook că la Forumul de Internet Statele Unite – China, desfăsurat la Seattle, a avut loc o conversaţie relativ extinsă cu Xi Jinping exclusiv în chineză.

E ironic că, în ciuda tuturor acestor lucruri, Facebook, alături de Twitter, Google – YouTube şi alte reţele sociale influente sunt blocate şi interzise în China. Asta înseamnă, de exemplu, că un serviciu de email de tip Gmail nu poate fi utilizat acolo. E adevărat, există alternative strict interne, copiate după cele americane. Precum Baidu la Facebook sau Sina Weinbo la Twitter. Însă conţinutul care circulă pe acestea este controlat de o întreagă armată de cenzori (peste 300 de mii, după estimările experţilor). Obsesia Beijingului pentru controlul informaţiilor care circulă pe Internet în interiorul ţării, de unde şi blocarea unor canalele de comunicare atât de populare pe glob, de la Facebook la Twitter sau YouTube, ilustrează dificultăţile de care se lovesc autorităţile atunci când încearcă să schimbe modelul de dezvoltare a ţării, de la unul care se baza preponderent pe exporturi şi investiţii către un altul în care să crească ponderea pieţii interne. Pentru că o astfel de deplasare implică, inevitabil, şi erodare a controlului pe care Partidul Comunist Chinez vrea să îl exercite în continuare asupra economiei şi societăţii. 

Până cu 6-7 luni în urmă, credinţa dominantă în Occident, inclusiv în marile centre financiare, era aceea că regimul autoritar de Beijing era mai competent în gestionarea economiei decât guvernanţii din spaţiul democraţiilor liberale. Criza de pe bursele chinezeşti, reacţiile brutale şi total neinspirate care au însoţit-o, scăderea ritmului de creştere economică (de exemplu, tocmai s-a anunţat că ultimul indice de creştere a activităţii industriale a atins cel mai scăzut nivel din ultimele 78 de luni) au schimbat radical această percepţie. Ba mai mult, au devenit mult mai frecvent exprimate temeri mai vechi că de fapt cifrele privind creşterea economică a Chinei au fost "cosmetizate". Puse la un loc toate aceste elemente au evidenţiat o scădere serioasă a capitalului simbolic al Chinei pe plan internaţional, cel puţin pe moment.

În momentul de faţă devine tot mai evident faptul că "miracolul economic chinezesc" a cam ajuns la punctul final. Sfidând, din considerente politice, legităţi economice de bază, Beijingul a forţat un ritm de creştere fulminant timp de trei decenii. A fost în multe situaţii o creştere de dragul creşterii realizată prin investiţii enorme, dar total decuplate de criterii legate de eficienţă, profitabilitate, sustenabilitate. Comandamentele politice impuse de autorităţile de la Beijing, dorinţa de a detrona Statele Unite din postura de primă economie a lumii şi imperativul asigurării stabilităţii interne, au stat la baza acestor distorsiuni. Lumea vorbeşte constant despre ritmul de creştere spectaculos al economiei chineze, o bună bucată de vreme mai mare de 10 procente, despre rezervele în valută de $4 trilioane (în ultima perioadă au scăzut cu circa $500 miliarde în urma încercărilor, nereuşite, de a stabiliza bursa şi a sprijinirii yuan-ului), dar mult mai puţin despre nivelul enorm al datoriei totale a Chinei care a crescut de la $7 trilioane în 2007 la $28 trilioane în prezent. De 3 ori cât PIB-ul ţării! În plus, atunci când 44 de procente din PIB se duc pe investiţii (ca în 2014), un ritm de creştere de 7-8 procente nu mai trebuie neapărat privit drept o mare realizare.

După criza economică din 2008, Beijingul a crezut că era momentul prielnic să forţeze o schimbare globală majoră, o lume "de-americanizată" (au fost chiar declaraţii explicite în acest sens), aşa că au continuat să impună un ritm înalt al creşterii economice, în principal prin investiţii masive şi continuarea agresivă a politicii de "capital ieftin". Devine limpede că actualul model economic adoptat de chinezi a ajuns în impas. Chiar dacă circumstanţele, întregul context intern şi extern, sunt complet diferite, lumea tinde să uite că timp de 25-30 de ani, în anii ’60 – ’70, şi Uniunea Sovietică apărea drept o mare putere economică. În regimuri dictatoriale sau autoritare rata de acumulare şi capacitatea statului de a face investiţii masive sunt mult mai mari decât în ţările cu economii reale de piaţă. Însă acest tip de modele de dezoltare dau rezultate o perioadă, în faza în care investiţiile sunt orientate preponderent către proiecte enorme de infrastructură. După aceea se ajunge relativ repede la blocaj. Metodele care funcţionează în astfel de cazuri devin depăşite atunci când se încearcă o reorientare a economiei spre zona consumului intern de bunuri şi servicii.

Cum vor arăta evoluţiile majore din China în anii următori nu e încă foarte clar. Se exprimă puncte de vedere radical diferite. Sunt sino-entuziaşti care încă apreciază că destul de repede China va deveni cea mai mare economie a lumii în timp ce alţii prevăd, la polul opus, un colaps social şi o criză majoră de guvernare. Deocamdată însă China, dincolo de ponderea importantă în economia mondială, şi-a consolidat semnificativ şi forţa militară. Şi puţini se îndoiesc de faptul că ambiţiile sale, pe toate planurile au rămas intacte. De aceea, se vorbeşte tot mai des în ultima vreme de aşa numita capcană a lui Tucidide. Plecând de la rivalitatea regională de acum 2500 de ani dintre Sparta, puterea dominantă în acel moment, şi cea în ascensiune, Atena, el a avansat ideea că în astfel de situaţii confruntarea militară este aproape inevitabilă. Într-adevăr, o cercetare întreprinsă la Harvard a arătat că în ultimii 500 de ani, în 12 din 16 cazuri exact la asta s-a ajuns. Iată motivul pentru care recenta întâlnire la vârf, Xi Jinping – Barack Obama, a readus în discuţie acest aspect. Ce se va întâmpla de această dată? Răspunsul, greu de anticipat, este de o importanţă capitală pentru întreaga lume.