Out at Sea

Am perceput trecerea de la piesa într-un act a lui Mrozek din 1960 la montarea regizorului basarabean ca pe un dialog socratic devenit vodevil. Burlescul şi parodia din text se regăsesc în spectacol, dar comedia nu mai ascunde/ revelează gravitatea de dincolo de aparenţele situaţiilor şi ale personajelor dramatice. Gravitatea rămâne printre rânduri, depinzând de interpretarea anumitor expresii-cheie. Absurdul este transpus prin gesturi actoriceşti expresiv realiste. Teatral, e un absurd filtrat ionescian, însă nu e absurdul tragic pe care l-am văzut eu la Mrozek. De asemenea, nu uzează de o cheie fantastică de interpretare şi, dacă s-ar lua ca justificare faptul că e vorba de un spectacol actual, plecând de la o idee vizionară, consider că s-ar fi putut miza mai mult în direcţia reconfigurării unui sens profund actual (critica societăţii consumiste), chiar universal (egoismul uman), dincolo de critica totalitarismului.

Nici totalitarismul (gestionarea dirijată a hazardului) şi nici democraţia (votul liber) nu mai funcţionează atunci când problema de fond se pune: rezervele s-au terminat, nu ce, ci pe cinemâncăm. Aristocratul se preschimbă în pârlit, cei puternici în saltimbanci, cel slab în Iisus Hristos. Totul în virtutea unei sofistici care constituie fondul absurdului lui Mrozek. De exemplu, felul în care Grasul decide că ar trebui să se voteze: ”Unul dintre dumneavoastră va spune o cifră, apoi celălalt altă cifră, la urmă voi spune şi eu una. Dacă suma celor trei va fi fără soţ înseamnă că eu voi fi cel mâncat. Dacă se va întâmpla însă ca suma să fie cu soţ, atunci îl vom mânca pe unul dintre dumneavoastră”. În cele din urmă, Grasul şi Mijlociul coalizează împotriva Slabului.

Poate că nu e tocmai cel mai bine scris text al lui Mrozek, însă ideile, înlănţuirea lor şi subtextul m-au fascinat. Pentru că putem considera că ”maladiile civilizaţiei contemporane” (o primă expresie-cheie), la care nu se face referire în mod explicit, caracterizează societatea noastră (goana după bani, preeminenţa lui ”a avea” sau ”a vrea să ai mai mult”, în defavoarea lui a fi, cruzimea şi meschinăria exacerbate). Sau că naufragiaţii în derivă, pe o ”plută”, suntem noi. Sau că ”foamea” e insaţiabila dorinţă de dominare asupra celuilalt. Şi că a-ţi mânca de viu semenul nu e decât o metaforă, nu una dintre cele mai fericite, dar cu implicaţii adânci în actualitatea socială. Scaunele poate că nu-s decât nişte scaune, iar cufărul ar putea să nu fie altceva decât un cufăr. Cei trei protagonişti, aflaţi într-o situaţie fără ieşire din punct de vedere logic, în căutarea definiţiei conceptului de ”sacrificiu (de sine)” – Grasul, Mijlociul şi Slabul- ar putea la fel de bine fi redenumiţi: micul/ mediul/ marele manager al resurselor de hrană disponibile şi indisponibile şi al vieţii celorlalţi, ba chiar al propriei vieţi. De vreme ce consensul privitor la care dintre cei trei urmează să fie sacrificat e imposibil, sacrificatul va fi ales în baza unor principii absurde şi demagogice (”bun-simţ”, ”colegialitate”, copilărie nefericită etc.), va fi impus sau ales prin vot aşa-zis democratic sau, în ultimă instanţă, va alege complet iraţional, silit, dar liber(!) să fie sacrificat (din ”nobleţe sufletească”, ”solidaritate”, ”dragoste de semeni”, ”dorinţa de a se jertfi”).

O altă expresie-cheie o reprezintă cea de ”dreptatea istorică”: doar cei nemulţumiţi se plâng de lipsa dreptăţii, iar cerând dreptate ”caută astfel justificări tocmai aceia care nu au reuşit în viaţă”. Dreptatea istorică e un apel sofistic şi nefondat la trecutul personal al celui ce trebuie sacrificat. De asemenea, apelul la minima raţiune a Slabului îi este retezată din faşă: ”ca un individ iresponsabil [nebun], trebuie să te laşi călăuzit de oamenii care ştiu ce vor, trebuie să fii eliminat din societate pe calea consumării de către ceilalţi”. Şi cu toate că rezervele de alimente sunt găsite, nu există cale de întoarcere pentru că Slabul, în pofida oricărei raţiuni, e fericit în cele din urmă să se autosacrifice. Deşi conceptul de ”sacrificiu (de sine)” nu este definit, dialogul socratic ca vodevil are un final neaşteptat, deschis, interpretabil.

Regizorul construieşte un soi de vodevil folosind muzică înregistrată, cu triouri antrenate într-o uşoară coregrafie (mişcare scenică ritmică, sacadată, mimetică), lăsând la nivel subliminal implicaţiile mai profunde ale textului şi ideilor lui Mrozek. Principala maladie a societăţii contemporane o constituie somnul raţiunii (interpretare evidentă încă de la începutul spectacolului). Modul în care ritmurile muzicale dansate sunt introduse trimite înspre un al doilea pericol: robotizarea, transformarea omului în sclavul absurdului atunci când sofismele domină logica. Atunci când asistăm la o inversare a valorilor şi o camuflarea a lor în contravalori.

Aş considera mai actuală o reprezentaţie în care s-ar respecta indicaţiile de costumaţie iniţiale ale lui Mrozek (”costume negre şi cămăşi albe, cravate albe înnodate impecabil, colţul alb al batistei în buzunarul de la piept” – ţinută business) şi mai puţin cele de scenografie (pluta, scaunele, cufărul etc.). Jaboul Slabului şi papioanele celorlalţi doi care-l vor consuma în cele din urmă sunt alternative care inversează cumva rolurile, creând confuzie asupra personajelor ca într-o comedie bulevardieră. Deşi distribuirea celor trei protagonişti în roluri (în ordinea numirii de mai jos) este previzibilă şi exclusiv în acord cu trăsăturile fizice ale personajelor. Acest lucru permite actorilor o lejeritate de expresie şi o expresivitate gestuală foarte mare, în direcţia comicului facil şi diminuând absurdul, anulând posibilitatea naşterii tragicului din absurd. Critica societăţii de consum (cea mai valabilă interpretare actuală a piesei) este deviată în sens politic (pancarta roşie cu ”Vrem mâncare!”, brâul roşu al Grasului – membrul elitei deghizat în totalitarul deghizat în democrat etc.).

(În largul mării/ Out at Sea de Slawomir Mrozek, regia: Petru Hadârcă, distribuţia: Emil Gaju, Petru Oistric, Anatol Durbală, Valentin Zorilă, decor: Iurie Matei, Teatrul Naţional ”Mihai Eminescu” din Chişinău, premiera: 11 mai 2014, spectacol prezentat în cadrul FITS 2017)

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)