Caută 
1 MIN
Rolul criticului nu mai este cel de judeca şi sancţiona vulnerabilităţile, ci de a discerne, evalua şi înţelege.
În ochii multora, critica plastică trece drept o preocupare mai curând evazivă, inclasabilă, oarecum duplicitară, greu de încadrat în tipare ferme, predictibile. Unele dubii vizează ambalajul lingvistic utilizat, deseori ambiguu, esoteric şi pretenţios, altele – finalitatea vizată sau presupusul ei partizanat. Putem vorbi despre „inocenţă” în critică? Este aceasta din urmă străină oricărei forme de interes? Sunt licite şi justificate parti-pris-urile asumate?
Nu cred să existe critic care să fi fost ocolit de întrebări „binevoitoare”, simulând deopotrivă curiozitatea şi vigilenţa, menite a determina coordonatele precise ale poziţionării sale (De partea cui eşti? Ce artist îţi place? Pe cine nu agreezi?). Spectrul opţiunilor posibile este, de bună seamă, destul de limitat. Poţi fi, bunăoară, de partea „generaţiei tinere” sau de cea a artiştilor „consacraţi”, „cu experienţă” şi recunoaştere, aflaţi la zenitul carierei. Poţi fi anturat de „aventurieri” postmoderni (radicali, ironici, superficiali sau frivoli), majoritatea quasi-anonimi, ori de „clasicii” consecvenţi, recomandaţi de fidela şi prelunga exersare a aceloraşi motive. Poţi fi de partea venerabililor „slujitori ai frumosului” sau, dimpotrivă, de partea celor care îl sfidează, persiflează sau nesocotesc. Te poţi ralia mai degrabă „conceptualilor”, experimentalilor şi artiştilor performativi, ignorându-i superior pe „tehnicieni” sau pe cei ce excelează în dexterităţi „manuale”. Poţi fi, în ultimă instanţă, de partea artiştilor în genere sau cu totul împotriva lor.
Critica aplicată artelor vizuale are – se ştie – un profil aparte. Petrecându-se direct, în faţa publicului şi a autorului, ea evită pe cât posibil asprimile şi contondenţele fals-justiţiare. Diplomaţia discursivă a vernisajului descurajează, de regulă, patosul acuzator sau atmosfera eminamente ostilă, familiară execuţiilor cu public. Profilul criticului este diferit de cel al comisarului de poliţie, investit cu misiunea de a identifica neapărat cusururi sau delicte, dar şi de cel al procurorului inflexibil, solicitând pedepse din oficiu. Regula hermeneutică a „carităţii” sau „dispoziţiei favorabile” te îndeamnă să admiţi că în oferta cuiva ai putea găsi ceva bun, vrednic de reţinut şi promovat. Severităţile – dacă este cazul – pot şi trebuie să fie formulate; nu neapărat abrupt şi incriminant, cât aluziv şi ironic. Rolul criticului nu mai este cel de judeca şi sancţiona vulnerabilităţile, ci de a discerne, evalua şi înţelege. Funcţie de acestea îşi exercită prerogativa opţiunii; el alege, astfel, în acord cu propriile scopuri şi aşteptări.
Astăzi însă, tot mai mult, criticul este cel ales, artiştii asociindu-l anumitor grupuri de interese şi proiectelor pe care acestea le gestionează. Din această postură, parti-pris-ul este şi îngăduit, şi util, criticii oferind, în măsura posibilităţilor, susţinere practică şi legitimitate estetică. Uneori, aceştia păstrează ritmul generaţiei partenere, confundându-se cu aceasta. Îi pot urmări îndeaproape evoluţia, creşterile şi descreşterile; pot, în egală măsură, să împrumute din inerţiile şi şabloanele acesteia, încremenind în proiecte vetuste sau expirate.
Există un mod facil de a face critică, situându-te invariabil de partea celor „consacraţi” sau răsfăţaţi cu aura succesului. Riscul inadecvării, în astfel de situaţii, pare eludat. Mai dificil este să-ţi îndrepţi atenţia spre tineri, spre debutanţi, pariind pe şansele lor virtuale; prea puţini sunt cei dispuşi să le acorde „cecuri în alb”, fără garanţia vreunei confirmări ulterioare.
În ce mă priveşte, am cultivat voit un anume echivoc, evitând poziţionările exclusive şi definitive. Sunt cu certitudine de partea celor care m-au ales în ultimii ani să-i însoţesc în proiectele derulate. Fac însă diferenţă între artistul capabil să articuleze un mesaj şi cel incapabil; disting artistul comercial şi negustor, de cel romantic şi visător; deosebesc artistul care s-a compromis ruşinos, de cel care nu a făcut-o, şi nici nu-şi propune să o facă; disting artistul susţinut de sistem, de cel nevoit să înoate împotriva lui. Ştiu că este mai grav să cauţionezi o mediocritate care şi-a ratat toate şansele, chiar ajungând la senectute, decât să greşeşti involuntar, mizând pe imprevizibilul tinereţii. Mi-ar plăcea să cred că n-am greşit prea mult în alegerile deja făcute.
P.S. Am în faţă o listă cu numele a peste 50 de artişti vizuali reprezentativi din Iaşi, despre care am scris cu felurite ocazii, unii consacraţi, alţii nu, pregătiţi să-şi expună lucrările în cadrul FIE (Festivalul Internaţional al Educaţiei), cu rugămintea de a scrie un text prin care să confirm că sunt „de partea lor”. Socot că tocmai am făcut-o. Le doresc succes! Fără echivocuri, fără complezenţe…
Petru Bejan este profesor universitar doctor la Facultatea de Filosofie si Ştiinţe Social-Politice din cadrul Universităţii “Al.I. Cuza”
Îți recomandăm
