Patriotismul civic

Desemnarea zilei de 1 decembrie drept Ziua Naţională a României a fost o decizie politică plină de semnificaţii nu numai pentru că marca ruptura de vechea sărbătoare a regimului comunist, ci, mai ales, pentru că arăta că naţionalismul românesc, exacerbat de legionari şi de regimul Ceauşescu, rămâne o linie de forţă în activitatea publică a statului şi a clasei politice. Deşi controversată (sunt multe voci care afirmă că 10 mai, cu îngemănarea funcţiilor simbolice ale adoptării Declaraţiei de Independenţă din 1877 şi ale instalării monarhiei europene reprezentată de Carol I de Hohenzollern, în 1866, ar fi fost o dată mai semnificativă), ziua de 1 decembrie îşi păstrează funcţia simbolică de climax al deciziei populare în privinţa Unirii, deşi în realitate procesul istoric a cuprins mai multe etape: 27 martie în Basarabia, 28 noiembrie în Bucovina şi 24 decembrie decizia Parlamentului care a definitivat, de jure, procesul construcţiei statului românesc modern.

Totuşi, semnarea de către Regatul României a Tratatelor de Pace de la Versailles (1919-1920) a însemnat nu numai recunoaşterea internaţională a unui stat naţional, împlinit după rigorile modernităţii, ci şi un început de drum pe care politicienii timpului nu păreau a-l conştientiza ca atare. Rezultat al unui efort politic, ideologic şi diplomatic de mai bine de şase decenii, Statul – Naţiune românesc reprezenta perfecta adecvare dintre cerinţele modernităţii politice ale timpului şi aspiraţiile legitime ale marii majorităţi a locuitorilor, pentru care identitatea naţională românească a reprezentat catalizatorul fără ajutorul căruia unirea nu putea fi imaginată. Perfect legitimă, atâta timp cât genera coeziunea simbolică a unei acţiuni politice ce viza construirea şi legitimarea statului naţional, etnicitatea românească (cu pandantul său metafizic în tema "purităţii” ca sursă unică de legitimitate) va fi, după edificarea unirii şi principala sursă de confuzii, derapaje şi încetiniri ale dezvoltării instituţiilor şi programelor politice din perioada interbelică, cu repercusiuni neaşteptate până în contemporaneitate. Deşi construcţia şi edificarea unui "patriotism constituţional” ar fi trebuit să constituie o urgenţă pentru clasa politică diriguitoare a României Mari (având în vedere faptul că procentul minorităţilor etnice din populaţia regatului crescuse după 1918, în conformitate cu datele recensământului din 1930, de la 8 la 28%) tema ideii naţionale şi a prevalenţei argumentului etnicităţii ca sursă de legitimitate au avut câştig de cauză.

Şi astăzi există o neîncredere activă a marii majorităţi a cetăţenilor faţă de acest tip de iubire de patrie care implică mai mult asumarea raţională a statutului de cetăţean, activ şi critic, decât acela de român, cu inevitabilele sale tuşe etniciste şi religioase. S-a văzut de curând, în recent încheiata campanie electorală, cum mesajul grosier etnicist şi ortodox este utilizat pentru manipulare politică şi poate ar fi timpul să punem în discuţie şi necesitatea asumării preponderent a valorilor civice în acţiunea publică faţă de ataşamentele atavice, moştenite, care nu reprezintă rodul vreunei construcţii de sine raţionale sau al educaţiei europene.

Din nefericire, pentru o bună parte a concetăţenilor noştri, patriotismul centrat pe valorile constituţionale şi pe egalitatea civică a cetăţenilor, indiferent de naţionalitate sau de religie, este un moft. Preluat după termenul lui Jurgen Habermas (Verfassungspatriotismus) patriotismul constituţional vizează o construcţie politică în care calitatea de cetăţean prevalează faţă de originea etnică. Altfel spus acţiunea statului şi, implicit, răspunsul civic al plătitorului de impozite, sunt concentrate prioritar pe binele public în timp ce în statul etnic prevalează interesele majoritarilor, iar sursa legitimităţii etnice a statului este sacră. Mai simplu spus: ţara este, în primul rând, a românilor (sau, după caz, a majoritarilor respectivului stat) şi nu a cetăţenilor, iar minoritarii etnici sau religioşi trebuie să se supună acestei prevalenţe sau să plece.

Decizia surprinzătoare a celor 6.288.769 de cetăţeni români care, la alegerile din acest an, au votat pentru un preşedinte cu o legitimitate preponderent constituţională faţă de cei 5.264.383 de români pentru care a prevalat criteriul etnicist şi religios majoritar ar putea constitui un motiv de reflecţie pe viitor. După "mari români" care ne-au trimis cinic la moarte la Cotu Donului sau în Gulag câteva sute de mii de concetăţeni sau care ne-au înfometat un deceniu pentru a fi realeşi în unanimitate de aplaudaci, poate ar fi timpul să avem şi un conducător care să ne ofere şansa de a câştiga, prin muncă cinstită, mai mult. Nu de alta, dar măcar să avem cu ce plăti impozitele majorate care se anunţă. Şi aş vrea, ca român ortodox ce sunt, să-mi pun de drag tricolorul în balcon pe 1 decembrie, într-o ţară demnă şi prosperă, condusă de un gospodar decent şi nu de un "Salvator" naţionalist care bate, făţarnic, metanii la televizor.

La mulţi ani tuturor românilor!

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi membru în board-ul Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii