Petice, imprimeuri şi croieli ironice

În privinţa artelor textile, s-au… ţesut tot felul de prejudecăţi. Prima, de inspiraţie vădit misogină, atribuie condescendent această îndeletnicire exclusiv doamnelor de casă, gospodinelor inveterate, care găseau în torsul şi împletitul firelor de lână ori în cusutul broderiilor pe gherghef ocupaţiile de căpătâi, anume făcute pentru a le confisca îndeajuns atenţia şi a atenua întrucâtva din istovitorul lor plictis. Erau, cu alte cuvinte, moduri plăcute şi ingenioase de „a omorî timpul”, de a-l face să treacă mai uşor. O altă preconcepţie recunoaşte obiectelor migălite în suport de pânză doar funcţiuni decorative şi utilitare. Un covoraş, bunăoară, trebuia să fie şi frumos, dar şi să folosească la ceva. Dincolo de aceste finalităţi, nu se întrezăreau virtuţi suplimentare, menite a surclasa relevanţa (socotită „minoră”) a  artizanatului. În ambele cazuri, „lecturile” sunt, evident, peiorative şi restrictive.

Asocierea manualităţii textile cu derizoriul este însă greu de susţinut. Ţesutul, cusutul, croşetatul, tricotatul au fost recunoscute, vreme de secole, printre calităţile domestice de necontestat, ca semne ale sensibilităţii şi feminităţii, pe de o parte, ale fidelităţii şi devotamentului – pe de alta. Frumoasa Penelopa,  întruchiparea tuturor acestor calităţi, a robotit aproape 20 de ani la celebrul linţoliu, în aşteptarea lui Ulise, soţu-i plecat la război, reuşind astfel să pună la încercare răbdarea pretendenţilor care îl credeau răposat. Meşteşugul ca atare, se ştie, avusese mare trecere în saloanele curţilor regale sau în palatele aristocratice. Logodnicele şi  soţiile celor plecaţi la război etalau iubiţilor reîntorşi acasă impresionantele „trofee” ale castităţii – tapiserii, goblenuri, broderii -, stropite din belşug cu lacrimile speranţelor şi deprimantelor aşteptări. Reprezentantele înaltei societăţi îşi disputau întâietatea în propriile războaie… de ţesut, întrecându-se dezinvolt în mânuirea fusului, suveicii, acului şi andrelei.

Cât datorează „textiliştii” de astăzi acestei lungi tradiţii ne-artistice? Mai este ţesutul doar antidot al plictisului şi remediu al angoaselor răvăşitoare? Au fost epuizate cumva toate posibilităţile expresive ale fragilului şi efemerului suport? Se poate „cârpi” un mesaj credibil alăturând rebuturi de croitorie, petice disparate, ori înnodând cu sârg firele colorate ale unui ghem? Ironii textile, expoziţia Danielei Frumuşeanu şi a Mirunei Haşegan, de la Centrul de Studii Europene, în incinta Universităţii „Al.I.Cuza” din Iaşi, contrazice atât argumentul futilităţii domeniului în discuţie, cât şi pe cel al prevalentei cantonări decorative.

Cadru didactic la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Daniela Frumuşeanu are un impresionant palmares personal, fiind în acelaşi timp artist de succes şi curator al unor manifestări de prestigiu (West meets East, Steaguri medievale imaginare, Seria Rembrandt). Miruna Haşegan este profesor la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, fiind de ani buni organizatorul multor evenimente de referinţă ale breslei (Trienala internaţională Texpoart, Conexiuni textile, Univers textil). 

Artist polivalent, dovedind un simţ acut al formelor şi volumelor, Daniela Frumuşeanu aduce în atenţie două partituri: prima nostalgică şi metafizică, cealaltă – critică şi ironică în egală măsură. Apele timpului, spre exemplu, descriu lumea, devenirea, sub privirea discretă a celui care caută să înţeleagă. Într-un repertoriu diferit, Frăţia gulerelor albe denunţă cinismul şi ipocrizia birocraţilor înregimentaţi corporaţiilor economice şi financiare. Aservite „frăţiilor” de interese, „gulerele albe” (oculţii sau in-culţii funcţionari, ascunşi prin birourile de pretutindeni) iau decizii, abstracţie făcând de omul viu, în carne şi oase, cu grijile şi priorităţile lui. Instalaţiile din ciclul Preţul vieţii avertizează asupra riscului uniformizării şi standardizării. Ca şi mărfurile de pe rafturile supermarketurilor, omul este redus la o combinaţie de cifre, la un simplu cod de bare. Ludică şi imprevizibilă în asocieri, Miruna Haşegan explorează, la rându-i, registre vizuale eterogene. Unele sunt grave (cu trimitere la geneza lumii, la contrastul dintre aparenţă şi esenţă, frumos şi urât, libertate şi constrângere, la visele compromise sau la febrilele încercări ale inimii), altele satirizează inspirat prostia,  denunţând fauna politicianistă şi personajele acesteia, instituţiile europene corupte, kitsch-ul pe cale a se generaliza, tabieturile tot mai sofisticate de zi cu zi. Asamblate şi înrămate, cravatele politicienilor autohtoni, bunăoară, sunt emblematice pentru posesorii lor, aducând în bătaia privirii marinari, sirene blonde, chipuri obosite de parlamentari, personalităţi dubioase, strident croite ori cusute „cu aţă albă”.

Centrat pe mesaj şi atitudine, ingeniosul proiect al Danielei Frumuşeanu şi Mirunei Haşegan explorează posibilităţi nebănuite oferite de vocabularul textil. Eschivându-se locurilor comune, artistele abandonează atât decorativismul familiar majorităţii expoziţiilor de profil, cât şi neutralismul formal, în favoarea unei poziţionări critice şi ironice, fără echivoc. Iată, aşadar, câte se pot face doar din fire, noduri şi petice…  

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)