Piaţa Uimirii

24 ianuarie e, de un secol şi jumătate, un motiv de bucurie şi sărbătoare la Iaşi şi de indiferenţă la Bucureşti, deşi, în realitate, ar trebui să fie invers. Stratagema balcani­că prin care atunci am driblat prevederile „legislaţiei euro­pene” forţând, printr-un artificiu, unirea celor două princi­pate a avut, şi continuă încă să mai aibă şi azi, un efect nor­mativ pentru modul în care acceptăm regulile stabilite de arbitrii europeni. Creativi, „originali”, inovând spectaculos şi când trebuie să construim de facto ceea ce nu era prevăzut de jure, dar şi atunci când conformarea riguroasă la reguli comun asumate ne-ar aduce un spor de credibilitate şi ne-ar stabiliza viitoarele poziţii de negociere. Putem deci spune, fără tăgadă, că nu totdeauna dibăcia de a răsuci ceea ce părea net şi clar asumat ne e de folos. Mai ales în politică!

Însă acum mai bine de un veac şi jumătate, abilităţile de nego­ciere ale elitei moldovene cu cea valahă şi canalele de orga­nizare şi susţinere ale francmasoneriei europene, adusă la noi de paşoptişti, au fost benefice din punctul de vedere al coagulării statului modern numit România. Un proces isto­ric început curajos de Alexandru Ioan Cuza, gândit şi orches­trat instituţional de Mihail Kogălniceanu, credibilizat de Carol I şi articulat diplomatic de Brătieni care a durat şase decenii până când să fie desăvârşit. Un succes istoric de nedepăşit, din varii motive, pe care, cu încăpăţânare, ieşenii nu obosesc să-l celebreze în ciuda faptului că oraşul lor, capitală europeană înainte de 1859, a fost tragicul perdant al acestei lecţii de altruism politic în favoarea interesului naţional.

Dincolo de retorica naţionalistă, inevitabilă aici, din astfel de celebrări nu rămân, în fond, decât imagini disparate care scurtcircuitează viu, asemenea unui flash de neuitat, memoria colectivă sau amintirile noastre fugare. Dacă un astfel de moment poate fi renăscut narativ, dacă se consti­tuie în poveste, fie ea exemplară sau marginală, putem spune că are datele necesare de a fi transmis mai departe ca o istorioară ce se adaugă altora la nesfârşit în masa impo­zantă de detalii, fapte, personaje şi poveşti numită Istorie. Câteodată aceste mici fragmente salvate de la uitare au tâlcul lor. Bunăoară, iată ce îmi vine rapid în minte din perioada când eram parte a suitei oficiale care celebra evenimentul de pe 24 ianuarie.

Prin 1996, la obişnuita sărbătorire a înfrângerii ieşe­nilor, bulevardul Ştefan cel Mare era transformat în pietonal pentru ca preşedintele de atunci să-şi facă tradiţionala baie de mulţime, pe drumul de la Trei Ierarhi până în Piaţa Unirii. Suita, demnitarii de la centru sau activiştii locali, jurnaliştii, întreaga coloana oficială mergeau pe jos, prin frig, pe bulevard, în scandările laudative sau contondente ale poporului aflat pe trotuar. Cu o singură excepţie. Un ciocoi de Ferentari ("cel mai dorit burlac al vremii" dupa cum, modest, se lăuda singur), tolănit în Mercedesul lui de ministru, putea fi zărit prin geamurile fumurii citind sictirit ziarul, scârbit de gloata zgomotoasă a moldovenilor. Cu doar câteva săptămâni înainte, într-o vizită la Parlamentul de la Copenhaga, ne fusese arătat pe geam corespondentul danez al personajului nostru venind la serviciu pe bicicletă. Acela era însă un ministru al finanţelor cu obraz.

De atunci tot trec, an de an, valuri de politicieni prin Piaţa Unirii. Cu fulare, cu pancarte, cu susţinători aduşi cu autobuzul, cu promisiuni. O masă compactă, asemănătoare, dar cu echipamente de joc de culori diferite, care colaborează în vestiar foarte bine deşi pe teren se mai faultează artistic aşa, pentru deliciul tribunelor. Ai zice chiar că spiritul unirii domină şi că lecţia depăşirii intereselor meschine, de partid, pe care încercase să o predea colonelul Cuza (care semna, totuşi, drept domnitorul Alexandru Ioan) a avut, finalmente, ecou. Toţi vorbesc cu pasiune, cu înflăcărare, cu răspundere civică. Toţi iubesc poporul şi Iaşul şi nu am avea în principiu nimic împotrivă să-i iubim şi noi dacă nu ar fi, săracii, loviţi de o necruţătoare boală: cum se suie în mercedesuri, uită. Uită de datoria neonorată de mai bine de un veac şi jumătate faţă de Iaşi. Uită de obligaţiile pe care le au faţă de fosta capitală a Principatului Moldovei care s-a sacrificat pentru bunăstarea şi propăşirea Bucureştiului. Uită de înflăcărare, de vorbe frumoase, de promisiuni. Nu, nu uită de tot, doar pentru un an. Apoi, aerul rece şi înviorător al Pieţii Unirii îi trezeşte din nou la realitate şi simt o irepresibilă nevoie să vorbească la microfon. Cu pasiune. Cu înflăcărare. Cu răspundere civică.

Lăsându-ne visători şi uimiţi în piaţă…