Caută 
3 MIN
Nu ştiu alţii ce visează, dar eu când văd că zmeul are atâtea capete de culori diferite, îmi vine în minte nu Albă ca Zăpada ci Făt-Frumos!
A fost odată ca niciodată un senator care, în campaniile electorale, făcea mereu aceleaşi promisiuni: o şosea de centură, un tronson de cale ferată, facilităţi pentru investitorii importanţi etc. După mulţi ani, s-a retras din politică, liber şi bogat, fără să-şi fi respectat vreun angajament luat în faţa ieşenilor. Pentru că în timpul liber era şi profesor, şi-a dat măsura valorii de dascăl, lăsând în locul său, pe scena politică, doar ucenici valoroşi, care nu uită niciodată să-l pomenească, ori de câte ori amintesc, nostalgici, de marile tunuri ale anilor 1990. Eu i-am uitat numele.
Neîndoielnic, există o mulţime de promisiuni electorale neonorate, dar două dintre ele par a face parte dintotdeauna din folclorul electoral. Deşi despre o autostradă care să lege Iaşul de Ardeal (ca şi despre canalizarea Prutului!) se vorbea încă din anii 1990, liberalii au fost cei care, după 2000 – şi mai ales după 2004 -, şi-au asumat politic acest proiect. Încă tânăr fiind pe vremea aceea, priveam uimit hărţile minunate pe care ni le prezentau la conferinţele de presă şi ascultam extaziat argumentele economice. Conectate de lumea civilizată, Iaşul şi Moldova ar fi înregistrat o dezvoltare fără precedent din toate punctele de vedere –, spuneau liberalii cu ochii umezi. Cu toate că destui dintre cei care ne explicau acele hărţi au ajuns, în anii care au urmat, de mai multe ori la putere, ba chiar şi în funcţii de miniştri, nu s-a realizat niciun milimetru din acea autostradă strategică! În schimb, cei de atunci nu ştiu nici acum pe unde să-şi mai pitească averile. Aşa că eu nu mai vreau să le aud numele.
O altă promisiune care, odată realizată, ar fi adus Iaşului nenumărate avantaje, a fost aceea a reformei administrativ –teritoriale. Primii care au luat-o în calcul (imediat după 1989) au fost ţărăniştii, dar viziunea lor era desuetă şi nesustenabilă. Ei visau doar la o întoarcere la vechile judeţe interbelice, ceea ce ar fi condus, prin augmentarea coruptului şi ineficientului aparat birocratic, nu la o descentralizare reală, ci la o fărâmiţáre periculoasă a teritoriului. Oricum, deşi a preluat puterea în 1996, PNŢCD (parte a CDR) s-a dovedit profund incapabil să producă schimbarea promisă. Pentru că, prin neputintá lor prostească, au îngropat un partid istoric, ar fi bine să nu uităm numele “specialiştilor” de mai ieri: Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Mugur Ciuvică, Zoe Petre, Gabriela Vrânceanu Firea, Ilie Şerbănescu etc.
Reluând firul poveştii, mai târziu, prin 2003, pesedistul Octav Cozmâncă a devoalat publicului un posibil proiect de regionalizare, dar acesta s-a pierdut prin sertarele burduşite cu bani ale lui Adrian Năstase. După 2008, nici pedeliştii nu au avut succes în tentativa proprie de descentralizare, bizarele lor voievodate lor neieşind biruitoare din lupta cu năvălitorii conduşi de Victor Ponta. Curios, însă după ce s-a opus vehement PDL, PSD a preluat ideea descentralizării, pe care a prezentat-o drept unul dintre grandioasele proiecte ale USL. Dar, după ce au înţeles că o descentralizare şi o regionalizare reale vor scoate mult mai clar la lumină sărăcia şi mizeria micilor comunităţi coroborată cu bogăţia şi corupţia marilor baroni locali, pesediştii au preferat să fure din altă parte şi să mintă despre altceva.
Surpriză însă! Invocând schiopătatul laş al lui Ponta, care dăuna grav penalilor din partid, Liviu Dragnea a ciordit sceptrul PSD şi a detonat imediat bomba: proiectul de ţară al României, pe care îl aşteptam cu maximă emoţie de vreo 25 de ani, este… (ei, aţi ghicit?!) regionalizarea!
Nu ştiu alţii ce visează, dar eu când văd că zmeul are atâtea capete de culori diferite, îmi vine în minte nu Albă ca Zăpada ci Făt-Frumos!
