Precupeţi şi precupeţe

La începutul lui iunie, m-am dus până-n Piaţa Alexandru ca să cumpăr ouă, verdeţuri, fructe. Încă nu poftisem, până atunci, la cireşe. Ia să iau şi eu nişte cireşe, mi-am zis. M-am învârtit un pic, apoi m-am oprit la taraba unui bărbat mai în vârstă.

– Gustaţi!, m-a invitat el.

Am gustat. Erau bune.

– O jumătate de kil!, i-am cerut.

Omul nu s-a arătat deranjat, cum se-ntâmplă adesea la tarabagiii şi tarabagioacele de profesie (cum i-am putea numi pe cei care nu-şi vând produsele lor, ci ceea ce iau de la angrouri, vestiţii intermediari), mi-a pus în cupa de la cântar (avea cântar vechi, neelectronic) cireşe, iar când s-a făcut o jumătate de kil, a mai pus câteva, cât să se ducă-n jos cupa.

Am plătit şi mi-am continuat periplul prin piaţă. Trecând pe la o tarabă cu cireşe parcă şi mai faine (de-alea de culoarea roşie spre negru), parcă-parcă, dacă tot eram în piaţă, ar mai merge o jumătate de kil, ce naiba.

– Cât să vă pun?, m-a întrebat femeia din spatele cântarului (electronic, de data aceasta).

– O jumătate de kil, vă rog.

Nici ea nu a ţinut să se mire măcar de ce doar o jumătate de kil.

Mi-a cântărit cireşele, a pus un pic prea multe şi a scos atâtea cât să fie fix 500 de grame. Farmacie, vorba aceea.

Observând diferenţa dintre felul cum cântărise bărbatul de dinainte şi femeia de acum, mi-am amintit de… anii de liceu! Pe care i-am petrecut la Sibiu, stând singur în gazdă timp de patru ani şi fiind aprovizionat, în mare, de acasă, de la ţară, cu mai toate cele. Dar tot trebuia să-mi cumpăr una-alta din piaţă şi tot aşa o făceam, cu jumătatea de kil, în principal fiindcă eram singur, dar şi pentru că treceam zilnic de două ori pe lângă Piaţa Cibin, în drum spre liceu (Brukenthal) şi de la liceu spre gazda de pe strada Deva.

Ei bine, după o vreme exact asta am remarcat: de cumpăram o jumătate de kil de indiferent ce de la un bărbat, mă alegeam îndeobşte (excepţia confirmă regula) cu un ardei ori câteva cireşe-n plus, iar de cumpăram o jumătate de kil de indiferent ce de la o femeie, mă alegeam îndeobşte (excepţia confirmă regula) în cel mai bun caz fix cu o jumătate de kil! De unde, apoi, am şi dezvoltat teoria că dacă vrei să pleci acasă cu trei kile de ceva anume (dar n-ai bani decât de 2,5 kg), ajunge să cumperi câte-o jumătate de kil de la câte-un bărbat şi se cam fac cele 3 kg!

Altfel, această diferenţă de „generozitate” dintre bărbaţi şi femei am putut-o observa încă din copilărie chiar la tata şi la mama! La începutul anilor 1970, pe când mai locuiam la Apoldu de Sus (unde tata a fost 25 de ani morar – ai mei s-au mutat înapoi la Amnaş în 1976), tata era unul din puţinii din sat care avea maşină – îi trimisese un frate de-al său (rămas după al Doilea Război Mondial în Germania de Vest) o broscuţă albastră. Iar cu maşina asta tata a făcut o groază de comisioane, ajungând de exemplu cu butaşi de viţă de vie de Apold până pe la Arad la vreun târg mare – erau apolzeni care aveau mici pepiniere particulare de crescut butaşi şi-l angajau pe tata să-i ducă pe la târguri cu marfa lor. Vara, apoi, când în grădina aferentă locuinţei noastre de lângă moară era recoltă mare de pere, umpleam câteva coşuri şi le duceam în Piaţa Cibin din Sibiu. Deşi încă nu era ca-n anii ’80, dar tot era mereu oareşce lipsă de fructe prin pieţe, iar de vindea tata perele, fiţi siguri că se terminau sensibil mai repede decât atunci când le vindea mama… Trebuie să mai explic de ce? Nu cred.

Dar poate se-ntreabă cineva de ce am pus mai sus generozitatea între ghilimele. Ei bine, vedeţi dumneavoastră, da, îndeobşte bărbaţii sunt mai generoşi, dar nu neapărat din… generozitate, ci pur şi simplu pentru că, de pildă, vor să scape mai repede de marfă, vor mai repede acasă, se plictisesc mai repede. Femeile, în schimb, nu sunt pur şi simplu negeneroase, ci funcţionează adesea ca persoana care ţine-n mână frâiele financiare ale casei, femeile reprezintă îndeobşte partea cumpătată a familiei, funcţionând ca păstrătoare a avuţiei (atâta câtă e, după caz). Şi exemplul cel mai clar pentru mine l-a dat chiar mama. În anii ’80, când tata-şi pierduse locul de muncă (i se desfăcuse contractul de muncă pentru consum de alcool în repetate rânduri…) şi a fost, da, şomer timp de vreo doi ani şi ceva (până ce-a ieşit la pensie), mama a fost cea care aducea în casă bani gheaţă mergând cu fructe sau legume în Piaţa Cibin. Cum la Amnaş aveam o grădină mare, cu vreo cinci nuci, evident că cel mai profitabil produs era miezul de nucă înainte de sărbători (Paşte, Crăciun). Astfel, la începutul iernii ori primăvara, mama petrecea seri în şir desfăcând nuci, apoi le cântărea şi le preambala în nişte pungi a câte-o jumătate ori a câte-un kil – cu maxim câteva grame-n plus. Din păcate, nu-mi aduc aminte cât costa pe vremea aceea kilul de miez de nucă, dar cred că nu era mult mai ieftin decât azi (între 30-40 lei/kg).

Apropo de generozitatea lu’ tata – avea mama o vorbă-n săseşte, utilizată când cineva îi cerea să dea şi ea ceva (din salamul ăla afumat de casă, din cine mai ştie ce), ce naiba: „Da, iar eu să-mi atârn gura-n fum, nu?”

P.S. Toată interpretarea mea de mai sus nu se aplică tarabagiilor şi tarabagioacelor de profesie. Evident, excepţiile confirmă regula.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist