Prelecţiunea. Cum a fost primită

Debutul îl face Curierul de Iaşi, foaie oficială, la care Eminescu va deveni redactor foarte curând, în luna mai a aceluiaşi an. Sub titlul Prelecţiune populară, ziarul face un rezumat corect, dar şters al tezelor eminesciene. Expozeul, echidistant şi anost, nu pregătea cititorul să ia act despre noutatea, profunzimea şi coerenţa gândirii poetului. E totuşi bine pentru un ziar de informare, aşa cum era Curierul. Presa liberală se dezlănţuie însă împotriva autorului, cum era şi de aşteptat. Doar tezele poetului vizau chiar pospaiul caricatural al liberalismului valah. În Apărătorul legei din 25 martie 1876, organ al fracţiunii liberale ieşene, autorul – "Un student din Universitatea din Iaşi" (foarte probabil un redactor al foii care prefera anonimatul) – dezvolta o veritabilă filipică la adresa ideilor lui Eminescu, etichetate drept "profeţii care produc şi râs şi indignaţiune". Conferenţiarul este caracterizat ca un tânăr oarecare, în căutare de popularitate şi ţintind discreditarea Partidului Liberal. Anonimul "student" definea un tip de retorică liberală care va însoţi mereu publicistica eminesciană, prefaţându-l pe C. A. Rosetti. Pe scurt, critica ideilor şi a guvernării liberale era receptată ca antiprogresistă, deci reacţionară. "Progresul" era doar "specialitatea" liberalilor, iar orice atingere adusă acestora era promt şi "patriotic" denunţată. Corifeii "patriotismului lucrativ", aşa cum i-a ţintuit Eminescu, au pus bazele politicianismului nostru. Populismul, demagogia şi aneantizarea adversarului au debutat atunci şi au prins rădăcini perene.

Ideile politice îi vor aduce mereu ponoase lui Eminescu, sugerându-le unor exegeţi mai vechi ori mai noi că el a rătăcit pe cărari ce nu ar avea nimic în comun cu titanismul din opera poetică. Această percepţie va influenţa nu puţine judecaţi de valoare şi se va finaliza prin trecerea în plan secund a operei social-politice. Nimic mai neprofesionist, mai ipocrit şi mai neadevărat. Fără această operă, Eminescu nu este întreg, oricâtă puritate am identifica în creaţia poetică.

Simpla "propagandă de politică actuală" (conservatorii mai erau la guvernare pentru scurt timp) – aşa era percepută prelecţiunea de ziarul Curierul. Foaia intereselor generale, din 18 martie 1876. Poetul ar fi prezentat "pe un ton îngăimător" exemple istorice din care ar fi dedus "că numai despotismul este fericirea şi progresul popoarelor, că ţăranul trebuie să rămână ţăran, robul să rămână rob, boierul boier", întrucât doar astfel "se pot forma clasele pozitive necesare". În fine, după ce a cerut "mila auditoriului", Eminescu s-a "necăjit a arăta cât de rău este sistemul nostru constituţional". Deşi conferinţa a fost doar propagandă", "poliţia nu s-a arătat deloc", încheie ipocrit autorul, şi el anonim. Concluziile sunt ferme ori de câte ori principiile lipsesc. Fermă, opacă şi  politicianistă este şi reacţia liberalilor la ideile lui Eminescu. Degeaba insistă poetul în Rectificarea pregătită pentru publicare, dar rămasă în manuscris, că prelegerea sa nu fost politică, ci economică ori că aspectul politic este evocat doar în măsura în care avea legătură "cu viaţa economică a poporului român".

Din nefericire, foarte mulţi exegeţi de formaţie filologică au calchiat aceste poncife de gândire liberaloidă, fără a face efortul de a descifra substanţa şi profunzimea ideilor economice ori filosofico-istorice ale poetului, în vreme ce alţii au fost preocupaţi doar de aspectele retorice din publicistica eminesciană. Operând cu unităţi de măsură atât de diferite, dacă nu contradictorii, în analiza operei literare şi a celei social-politice, respingând organicismul în numele corectitudinii politice, din ignoranţă ori laşitate, pur şi simplu, nu este de mirare că eminescologia a ajuns în impas. De aici şi până la concluzia că opera social-politică este secundară în ansamblul creaţiei, nu a fost decât un pas.

Ideile politice, economice şi sociologice din acest studiu de referinţă se regăsesc în însemnările manuscrise din anii studenţiei, semn că ele nu au fost rodul contactului cu junimismul şi cu atât mai puţin al comenzii politice. La fel ca şi în opera poetică, ideile social-politice majore irump chiar în perioada primei tinereţi şi definesc o viziune organicistă care nu va fi niciodată abandonată, de dragul curentelor la modă. Teoriile sale sociologice cu privire la clasele pozitive, pătura superpusă şi muncă sunt exemplar definite în această prelecţiune rostită la doar 26 de ani, vârstă la care cei mai mulţi abia dacă dibuie câte ceva din adevărurile adânci ale lumii în care le-a fost dat să trăiască. La cei 26 de ani ai săi, Eminescu avea un plan clar de idei cu privire la lumea românească istorică, prezentă şi viitoare. Iar aceste idei nu contenesc să ne uimească. Eu cred că Eminescu rămâne viu tocmai prin aceasta. Este semnul că el vine dintotdeauna şi e destinat să ne însoţească pentru totdeauna.

Faptul că Eminescu nu a fost înţeles în epoca sa, precum se vede şi din exemplul de faţă, nu este în sine neobişnuit şi cu atât mai puţin o tragedie. S-a mai văzut în istorie. Întristător ar fi cu adevărat momentul în care o generaţie secătuită sufleteşte şi-ar pierde capacitatea de mirare în faţa "miracolului eminescian" (C. Noica), înterupând astfel fiorul mistic, adică adevărul însuşi al creaţiei sale.

Mihai Dorin este istoric şi publicist