Premiul Nobel pentru fiecare rudă

Din această săptămână, PSD a demarat oficial căutarea unei rude capabile să obţină premiul Nobel pentru a fi angajată în sistemul public. Eugen Nicolicea, şeful Comisiei Juridice la Camera Deputaţilor, explică, prin reducerea la absurd, raţiunea dezincrimării conflictului de interese în concepţia PSD:„Evident, dacă îţi angajezi o rudă proastă în dauna unui tânăr care este competent, este un prejudiciu pentru că ulterior activitatea instituţiei merge mai rău. Dacă alegi o rudă genială care a luat premiul Nobel în dauna unui prostalău care nu e rudă cu tine, evident că nu e niciun conflict de interese”.

Ne îndoim că, în următorii zeci de ani, România va avea un laureat Nobel dornic să se folosească de pilele soţului, tăticului sau unchiului pentru a se angaja în instituţiile româneşti. Dar, cu siguranţă, vom asista la un fenomen inexplicabil pentru neobosiţii cercetătorii britanici: apariţia unei clase de „nobeli”, „nobelişori”, promiţători, consideraţi de rudele amintite – erijate în evaluatori „echilibraţi” şi „obiectivi” -, mai valoroşi şi de perspectivă decât competitorii lor, „prostălăi” de vocaţie. Prin urmare, prin aceeaşi reducere la absurd, probabil am constata, inevitabil, că fiecare rudă ar merita un premiu Nobel.

O abominaţie de lege care ar lăsa rudele să-şi angajeze rudele, ori din poziţii de conducere să facă afaceri cu rudele din sectorul privat, este mai toxică în sine decât dezincriminarea abuzului în funcţie. Abuzul în serviciu are consecinţe cuantificabile directe. Dosare deschise pentru abuz în serviciu sunt câteva sute în justiţie, dar prin dezincriminarea conflictului de interese s-ar şterge o infracţiune de care s-ar putea folosi fiecare familie din România care ar accede într-o funcţie de conducere. Când orice primar sau director are posibilitatea să semneze fără consecinţe contracte pentru firmele rudelor (soţii, copii), dacă nu pricinuieşte „un prejudiciu de interes public”, conform proiectului Nicolicea, atunci să fim siguri că aşa va fi.  Când un parlamentar va putea să cumuleze şi funcţia de director, administrator sau membru în consiliile de administraţie ale unor firme, în interesul cărora poate influenţa legislaţia, să pariem că aşa se va întâmpla. Parlamentarul va vota în propriul său interes de om de afaceri. O subvenţie pentru fermă de porci, de exemplu, fiindcă e greu de spus ce înseamnă „în mod sistematic şi efectiv”. Adică fiecare parlamentar are dreptul la un vot în interes personal? Sau de la ce număr de voturi se dovedeşte „modul sistematic”?

Presa a sesizat doar aspectele de corupţie cuantificabilă, dar ce ne facem cu aspecte nemăsurabile direct în raporturi comerciale, contracte şi interese pecuniare? Conflictul de interese ar trebui statuat nu doar în chestiunile comerciale, care aduc prejudicii publice prin devalizarea unor bugete. Există o sumedenie de alte instituţii în învăţământ, sănătate, administraţie publică, poliţie, justiţie, cercetare, regii de stat, unde relaţiile soţ-soţie, tată-fiu ori unchi-nepot blochează instituţiile, otrăvesc relaţiile colegiale, creează inerent mecanisme de favorizare care răstoarnă orice principiu meritocratic. Pe fond, finalitatea nepotismelor lasă sechele pe viaţă şi costă enorm relaţiile interumane. Cine nu s-a izbit pe parcursul vieţii de aceste situaţii este un mare norocos sau activează în mediul privat. Dar pentru cele 1,5 milioane de salariaţi din domeniul public ele sunt o problemă care se cere mult mai atent reglementată. O asemenea reformă, exclusă în prezent de pe agenda oricărui partid politic, ar avea consecinţe benefice pe termen lung, în ceea ce priveşte detensionarea şi atmosfera instituţiilor româneşti de stat, ca să nu mai spunem de creşterea gradului lor de integritate internă.

Întrebarea care se pune acum este de ce nu iese lumea în stradă pentru dezincriminarea conflictului de interese, o lege care dă voie furtului şi favortismelor în familie? Lăsând la o parte ipocrizia, aici PSD atinge coarda sensibilă a funcţionării intime a societăţii. Nepotismul fără frontiere ţine de cultura instituţională românească. De aici lejeritatea cu care este întâmpinată o idee dezastruoasă. Pe de altă parte, chiar şi cei conştienţi de efectele devastatoare se pot mobiliza foarte greu. După retragerea ordonanţei 13, PSD şi-a schimbat strategia. A spart proiectul anti-justiţie în capitole şi paragrafe, pe care le înaintează succesiv în Parlament, prin amendarea unor legi. O strategie şerpească, fiindcă este greu de reacţionat punctual şi organizat în faţa unui demers de legiferare complicat, extins pe săptămâni şi luni, cu paşi şi proceduri greu de urmărit pentru marele public. Rezultatul este un efect de oboseală care nu mai face faţă demersurilor letale pentru legislaţia penală, unele cu consecinţe mai devastatoare decât prevederile ordonanţei 13.