Pro Eminescu

L-am identificat în complexitatea şi în filiaţiile lui şi ne-am identificat cu opera, aspiraţiile şi idealurile poetului şi gânditorului, treptat şi discontinuu, dar cu un rezultat cert: Eminescu a intrat definitiv în conştiinţa noastră culturală, civică şi istorică, precum şi în utilajul nostru intelectual. Astăzi nu mai putem defini identitatea românească, în măsura în care o facem, în afara operei poetului, a sociologului naţiunii şi a cercetătorului istoric Eminescu. După Titu Maiorescu, adică cel care a revelat dimensiunea geniului eminescian, au urmat câteva personalităţi creatoare de curente culturale, care au marcat momentele cruciale ale percepţiei operei sale. În ordine cronologică, aceştia sunt istoricul Nicolae Iorga, filologul George Călinescu şi filosoful Constantin Noica. La început de secol XX, aşadar în posteritatea imediată, Nicolae Iorga l-a scrutat pe Eminescu în ordinea devenirii noastre istorice, identificând impactul operei eminesciene asupra spiritului public românesc. Conştiinţa noastră era convocată să identifice în Eminescu spiritul major de care avea trebuinţă pentru a articula o viziune coerentă asupra viitorului care avea să ne aduca, într-o perioadă relativ scurtă, rotunjirea idealului naţional. Istoricul şi apostolul neamului N. Iorga a avut harul să înţeleagă adâncimea cugetului eminescian, deopotrivă cu vizionarismul lui N. Iorga inaugura o serie istorică în posteritatea eminesciană, care îl va aşeza pe poet în miezul conştiinţei naţionale. Următorul moment astral este definit de lucrarea filologului George Călinescu. Lui îi datorăm, în esenţă, analiza operei eminesciene din perspectiva fundamentelor estetice şi a culturii europene. În fine, filosoful Constantin Noica a descifrat înţelesurile adânci ale fiinţei româneşti în opera de reflecţie eminesciană. Între cele trei repere fundamentale aflăm o armată de truditori din varii profesii, care au lărgit perspectiva cunoaşterii şi percepţiei operei poetului. Lor le datorăm ediţiile succesive, savante ori populare, începând cu Titu Maiorescu şi până la Eugen Simion, iar de câteva decenii opera omnia, la care au lucrat între alţii, Perpessicius, D. Vatamaniuc ori Petru Creţia.

Unii ar putea spune că am încheiat investigarea operei eminesciene în articulaţiile ei fundamentale ori că riscăm să-l parazităm prin exces de iubire şi supralicitare. Nu e mai puţin adevărat că în istoria posterităţii lui Eminescu găsim şi expresii ale frustrărilor nostre, a lipsei măsurii, a pripelii ori a ingerinţelor de tot felul. Iar atunci când “patrioţii de profesie”, atât de detestaţi chiar de poet (deloc întâmplător, expresia îi aparţine) au încercat să-l confişte în beneficiul politicianismului de duzină, este normal să-l îndiguim pe Eminescu (sau măcar să ne propunem) faţă de tentativele de a-l duce în minor, în prezenteism şi în derizoriu.

Eminescu merită mai mult decât preţuirea şi iubirea noastre, decât citarea ori recitarea lui ocazionale ori decât instrumentarea politică partizană. Raportat la vârsta actuală a culturii româneşti, Eminescu merită o nouă abordare interdisciplinară, nu atât pentru a protesta împotriva dominaţiei viziunii filologice, ci pentru a-l reaşeza, pe cât posibil cruţat de asaltul pseudo-specialiştilor, în conştiinţa românească. Fiecare epocă a posterităţii eminesciene a generat personalităţile şi instrumentele de lucru specifice. A venit timpul să întemeiem un Institut de studii eminesciene, care să valorifice din perspectivă interdisciplinară ansamblul operei. Filologi, istorici şi istorici literari, filosofi, sociologi, antropologi, politologi ori culturologi s-ar putea reuni sub aceeaşi cupolă, în beneficiul unei viziuni sistemice şi profesioniste, menită să limiteze asaltul amatorismului, a speculaţiei minore şi a instrumentării operei lui Eminescu. Iar această creaţie instituţională ar putea fi chiar opera intelectualilor ieşeni, în oraşul în care Eminescu este mai viu decât oriunde. Aceasta este doar ideea care ar putea să ne pună la lucru. Ştiu că nu e deloc simplu în oraşul nostru bântuit de nostalgii şi paralizat adesea de invidii neputincioase. Însă cred că merită nu doar să sperăm, ci şi să lucrăm ca o instituţie culturală de impact naţional să fie croită la Iaşi. Ar putea fi o şansă culturală atât pentru oraş, cât şi pentru secolul care a început. La începutul veacului trecut “un nou Eminescu” apărea prin strădania lui Nicolae Iorga. Eminescu ne va însoţi şi în veacul nostru dacă vom şti să găsim instrumentele menite să alimenteze focul viu al cugetării sale. 

Mihai Dorin este istoric şi publicist