Caută 
1 MIN
Nici până astăzi Iaşul nu şi-a definit o viziune proprie referitoare la modalităţile practice detaliate de armonizare a tradiţiei cu inovaţiile necesare.
Un om îşi poate pierde braţul trăind restul vieţii cu amintirea lui, cu senzaţia reală uneori, visată deseori, că îl mai foloseşte. Un fenomen oarecum similar se petrece cu oraşul. Oricât de mult l-am mutila, demola, transforma, rămân întotdeauna urme, semne, amintiri ca într-un palimpsest. Persoana fiecăruia dintre noi se identifică în ascunzişurile sufletului cu elementele semnificative ale spaţiului urban. Distrugerea unei părţi de oraş se răsfrânge ca pierdere sau transformare de identitate proprie. Prin urmare respectul istoriei, tradiţiei, continuităţii urbane în procesul dezvoltării înseamnă dragoste de oameni, grijă pentru sănătatea lor mentală, pentru coeziunea lor comunitară. E motivaţia suficientă şi necesară în ţările cu civilizaţie urbană evaluată pentru păstrarea, restaurarea memoriei oraşului prin componentele cu rol afectiv semnificativ. Între componente nu aflăm numai clădirile şi spaţiile configurate de ele monumente sau alte amenajări specifice. Un arbore în oraş e parte a memoriei lui. E diferit de arborele pădurii. E la fel de diferit ca un cetăţean din Paris în raport cu un membru a nu ştiu cărui trib din jungla Amazonului. Dacă în pădure dispariţia unuia sau mai multor arbori e nesemnificativă, în spaţiul urban arborele e cultură, e sacru. Ne aminteşte între ziduri, de paradisul pierdut. Ne identificăm cu el, ne ajutăm unul pe altul să facem viaţa respirabilă într-un mediu artificial. Pentru curajul lor de a trăi alături de noi timp îndelungat, îi ocrotim, le acordăm merite speciale, îi declarăm monumente ale naturii.
Câtă grijă avem pentru teiul lui Eminescu din Copou! Îi punem bătrânului proptele, îl hrănim, îl curăţăm… Nu e doar un exemplar venerabil din specia lui, cum au fost aceia de pe strada Ştefan cel Mare şi Sfânt, e arborele la umbra căruia Eminescu a visat în versuri împărtăşite şi de alte persoane ce poposesc sub ramurile lui. Suntem atât de speriaţi la gândul că bătrânul tei o să moară încât i-am răsădit un urmaş, îngrijit cu acelaşi devotament, cu aceeaşi dragoste pentru a dăinui. Oraş – casă – arbore – om, patrulaterul esenţial pentru calitatea vieţii. În frăţietatea simbiotică consolidată în timp apare sentimentul tristeţei, melancoliei când una din părţi suferă traume. Ieşenii care au reacţionat la uciderea teilor din Uliţa mare a Iaşului medieval, au o trăire similară. O stradă cu istorie impregnantă în substanţa ei, e neprietenoasă cu intervenţiile brutale, echivalente cu pierderi de memorie.
Ideea transformărilor urbane merită discutată în adâncime. Nu numai întrucât se construieşte mult în Iaşi, în special în infrastructură. Investiţiile sunt binevenite. Ci întrucât sunt vitale ideile, principiile viziunii de dezvoltare sub a căror autoritate culturală se construieşte. Ele trebuiesc definite, cunoscute, susţinute, împărtăşite de ieşeni inclusiv de aceia împărţiţi în tabere politice.
Creşterea bogăţiei oraşului e dorită de toată lumea. Fiecare ieşean îşi doreşte o viaţă mai bună, confortabilă. Dar în dezvoltarea unui oraş cu tradiţie îndelungată apar inevitabil idei divergente, conflicte ce trebuiesc consumate înainte de a construi ceva. Nici până astăzi Iaşul nu şi-a definit o viziune proprie referitoare la modalităţile practice detaliatede armonizare a tradiţiei cu inovaţiile necesare. Sunt două atitudini posibile. Una încărcată de nostalgia trecutului, orientată spre apusele epoci de glorie, învăluite de aura vechiului, parfumatului, ca vinul pus la păstrare în pivniţe reci şi adânci. Cealaltă privind numai spre viitorul ce e în puterea noastră să-l ridicăm peste valorile trecutului. Chiar aşa, ce e mai potrivit să susţinem, să credem, că doar istoria a produs vârfuri de creaţie, cum ar fi Palatul Culturii, Cetăţuia şi multe, multe altele, sau să ne umplem gândurile cu ambiţia că am putea fi mai buni, mai profunzi decât predecesorii noştri? Cum trebuie înnodate influenţele, confluenţele, afluenţele între ce a fost şi ce va fi? Sunt potrivite însoţirile între Sf. Nicolae şi hotel Moldova, dintre Palat şi Palas, dintre Trei Ierarhi şi Casa Cărţii, dintre catedrala ortodoxă şi cea catolică, sau ar fi fost mai bine să articulăm noile nevoi funcţionale în spaţii urbane noi, compacte, capabile să vorbească mai bine despre actualele noastre potenţe creatoare? De ce atâta interes să înghesuim respectivele nevoi în acelaşi perimetru al centrului istoric? Nu cumva din nepricepere, din incapacitatea de a realiza un centru nou, opozabil celui vechi ca valoare de reprezentare pentru Iaşi? Dacă adunăm construcţiile noului capitalism românesc, o mulţime de “business center“-uri, de office-uri, sedii de bănci, hoteluri şi centre comerciale, locuinţe, împrăştiate la întâmplare pe toată suprafaţa oraşului, oare toate la un loc n-ar fi putut alcătui un ansamblu seducător prin noutatea lui, situabil în topul creaţiilor de arhitectură şi urbanism de azi, cum ar şade bine unei capitale culturale? E o întrebare retorică. Ce s-a făcut, s-a făcut. Bun sau rău. Nu ne putem întoarce în timp decât în gând. Gândind. A gândi oraşul înseamnă să înveţi pentru al reproiecta în sensul dorit. Aici e problema: există un sens dorit? Eu sunt convins că nu. O viziune, un concept, se defineşte cu greutate şi numai atunci când deschiderea spre viitor e stabilă, constantă, identificabilă printr-un set de proiecte capabile să includă în mrejele lor icoana sufletească a Iaşului. Nu ştiu să existe un studiu aprofundat de imagine, pe desfăşurări de străzi, pe spaţii urbane, pe silueta urbană. Un oraş cu istorie, mai ales cu respect faţă de istorie trebuie să aibă în funcţiune soluţii pentru fiecare parte semnificativă de oraş, pentru casele cu valoare de ambient sau monument, pentru cele urâte sau frumoase, pentru străzi şi pieţe, pentru arbori singulari sau grupaţi. Aşa încât în momentul unei intervenţii noi, oricât de inventivă şi interesată, să poată fi făcută în acord cu o gândire prealabilă, acceptată ca valoroasă, integrată în memoria comunitară, care ne îndeamnă să trăim nu la întâmplare, ci într-un spaţiu cultural elevat.
E timpul să începem un proiect pentru restaurarea, întregirea, dezvoltarea memoriei comunitare a oraşului. El nu e numai responsabilitatea administraţiei …
Ioan Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale, a fost arhitect-şef al Iaşului
