PSD – Scheletele din dulap (II)

În metodologia loviturilor de stat de tip bolşevic, descoperită cu ani în urmă în Polonia, este ferm scris că rezultatul nu e sigur dacă puciştii nu lichidează – rapid şi eficient – orice urmă de rezistenţă. Nici nazismul nu a atins această performanţă. Anul 1990 a debutat tumultuos cu trezirea tinerilor care au demascat confiscarea revoluţiei de către grupul Iliescu-Brucan-Roman şi dirijarea ei spre o Perestroika, obedientă faţă de URSS. Executanţii puciului au fost surprinşi că o parte a poporului e mai inteligentă decât ei. Iar biografiile netrucate ale liderilor au dezvăluit fără putinţă de tăgadă legăturile lor periculoase cu Moscova. Atunci când ţesutul grosolan de minciuni a început să se destrame, noii lideri au trecut rapid la aplicarea planului B, anume compromiterea opozanţilor prin aplicarea etichetei infamante de legionari. Pentru românul intoxicat o jumătate de veac cu falsuri istorice nu a fost greu să muşte din momeală. Complicitatea mulţimilor a fost lesne câştigată. Fără niciun respect pentru opozanţii autentici ai lui Ceauşescu, pe care a încercat iniţial să-i anexeze, propaganda fesenistă a pus în aplicare recuzita clasică din manualul bolşevic: compromiterea politică a adversarilor şi constituirea miliţiilor populare învestite cu statutul de gardă a revoluţiei. Toate marile nume ale rezistenţei, de la Iuliu Maniu şi până la Doina Cornea, Ana Blandiana ori Corneliu Coposu, au fost aruncate la picioarele trupelor de şoc. La Iaşi, spre exemplu, între anii 1945-1947 batalioanele muncitoreşti de la Nicolina erau mobilizate ori de câte ori studenţii ori partidele de opoziţie manifestau. Alexandru Bârlădeanu ori tatal lui Iliescu puseseră în practică atunci diversiuni de acest tip. În 1990, primul şi fiul celui de-al doilea sunt de aceeaşi parte a baricadei. Diversiunea a reuşit şi acum, cu aceleaşi mijloace ca după război şi, culmea!, cu multe personaje din specia dinozaurilor. Dacă opozanţii organizau manifestaţii, Frontul făcea contra manifestaţie. Preţul a fost uriaş: gruparea Iliescu nu a ezitat să sacrifice solidaritatea naţională şi viitorul ţării pe altarul intereselor ei. Iar proba cea mai evidentă este chemarea minerilor pentru a anihila opoziţia. Metoda este luată direct din manualul leninist al luptei de clasă, care spune că o “clasă progresistă” are dreptul să-şi distrugă inamicii, prin aceasta ea nefăcând decât să se supună “legilor şi logicii istoriei”. Începând din ianuarie 1990, hoarde de mineri vizitează ciclic Bucureştiul pentru a-şi susţine liderul şi partidul iubit. Treptat, acestea devin un fel de ritual de iniţiere în tainele noii puteri. Aura de opozanţi ai lui Ceauşescu le asigura minerilor o inefabilă legitimitate. Ion Iliescu ştie ce face. Cu această gardă pretoriană poate guverna liniştit. Organizează rapid alegeri şi le câştigă plebiscitar: 68% pentru Front şi 88% pentru el. Iar opoziţia nu e doar un rest nesemnificativ, dar şi un lest de care te poţi lesne debarasa. Singura rezistenţă vocală rămânea Piaţa Universităţii. Acolo unde, de la mijlocul lui aprilie 1990 mii de tineri îşi clamau disperarea cu privire la viitorul lor şi al ţării. Ei nu recunosc rezultatul votului din Duminica Orbului, perseverând să demonstreze că nu toată ţara a fost îngenunchiată. Toată gama de diversiuni securistice derulată prin Televiziunea Română, condusă de lacheul Răzvan Teodorescu, ce a fost cadorisit academician, nu a reuşit să disloce protestatarii din piaţă. Disperat că nu-şi poate asigura liniştea vegetală atât de prielnică acaparării “legale” a averii României de către complicii săi, Iliescu trece la aplicarea planului C, anume organizarea asaltului final asupra pieţei. Totul e gândit în detaliu, de la diversiunea cu “legionarii” şi până la descinderea “patriotică” a minerilor.

La 14 iunie 1990, în Bucureşti a început măcelul. Gărzile muncitoreşti aduse de Iliescu fac ordine cu bâtele. Sediile PNŢCD şi PNL sunt distruse, iar casele lui Coposu şi Raţiu sunt luate cu asalt. Redacţia României libere este devastată; la fel clădirea Universităţii. Ana Blandiana e căutată de bandele dirijate de către securişti dovediţi. Mii de oameni sunt maltrataţi, arestaţi şi anchetaţi. De pe trotuar, gospodinele lui Iliescu îi potopesc cu flori şi săruturi pe mineri. Toate televiziunile din lume vorbesc despre o ţară din Barbaricum. După încheierea operaţiunii, radios şi stăpân pe sine, Ion Iliescu le mulţumeşte minerilor. Ion Iliescu e fericit, Bucureştiul e devastat. Peste câteva zile, într-o atmosferă funerară, Iliescu depune jurământul de preşedinte, la Ateneul Român. Ambasadorii principalelor democraţii boicotează ceremonia. De atunci, Iliescu neagă sistematic implicarea. Niciodată un bolşevic nu-şi va recunoaşte crimele. El nu face decât să servească “progresul istoric” sau, pur şi simplu, îndeplineşte o “funcţie”, ca şi călăul Vişinescu, de la închisoarea din Râmnicu Sărat. Negrul e alb pentru Iliescu. Întrucât “comunismul este moral”, comuniştii sunt fatalmente “virtuoşi” (Alain Besançon). Cititorii vor fi înţeles că semnificaţia acestor cuvinte şi concepte sunt profund viciate în comunism. Deci “binele” bolşevic a învins. Întotdeauna binele este falsificat în comunism, invers decât în morala naturală. La noi însă, el a continuat să fie falsificat şi în post comunism.

Dosarul mineriadei a fost închis de oamenii unei justiţii obediente, dar victimele şi-au căutat dreptatea în afară, la CEDO. De aici a venit sentinţa: mineriadele au fost “crime împotriva umanităţii”. Cercetările s-au reluat, iar Iliescu şi complicii au fost puşi sub învinuire. Scheletic şi pământiu, bătrânul bolşevic a fost chemat la Parchet. El e chiar scheletul urât mirositor din dulapul PSD. Mai mult chiar, el face parte din patrimoniul partidului, de unde nu poate fi îndepărtat nici măcar prin decret semnat de Dragnea. Veţi defila cu Iliescu toate zilele vieţii voastre, domnilor pesedişti!

Mihai Dorin este istoric şi publicist