Revitalizarea folclorului (II)

Scriam săptămâna trecută că unele din emblemele cântătoare ale spiritului popular au apucat-o pe drumul aurit ce duce către oraşul de smarald al politicii. Nu reluăm punctul de vedere exprimat cu respectiva ocazie, ci ne îndreptăm atenţia asupra juniorilor care s-au încumetat să urmeze tradiţia înaintaşilor şi să calce apăsat pe urmele înaintemergătorilor.

Capitalismul de cumetrie care a fost implementat cu succes pe piaţa autohtonă a presupus, înainte de toate, o redimensionare a ambiţiilor personale. Graţie proverbialei generozităţi a românului, mereu dispus să confunde notorietatea cu priceperea, discul de platină cu flerul politic şi ritualurile de trecere cu abilitatea administrativă, unele din păsările măiastre ale neamului şi-au câştigat cu surle şi trâmbiţe locul la clasa business a politicianismului. Ce au făcut în calitate de aleşi ai neamului se cam ştie: un glorios nimic. Nu tu iniţiative legislative notabile, nu tu moţiuni, nu tu luări de cuvânt. Aterizaţi în instituţii în care meşteşugul de a tăia frunze la câini a fost ridicat la rang de sport naţional, oamenii recomandaţi de voce şi de talent au strălucit prin discreţie şi mutism. Aşa se face că zestrea lăsată tinerimii cu ie, bundiţă şi iţari s-a transformat rapid în capital de imagine negativ. De unde aveau în faţă-le prospectul strălucitor al unor activităţi lucrative şi lipsite de efort, juniorii muzicii populare s-au văzut nevoiţi să o ia de jos şi să-şi croiască pârtie cu coatele pentru a căpăta ceea ce seniorii luaseră de-a gata.

Mai întâi se ridică tinerimea de condiţie, c-aşa-i în capitalism. Ca tot lordul educat cu ceteraşi, Liviu Dragnea a cugetat, probabil, că ar fi o imensă risipă de talent dacă o olimpică a horelor şi doinelor ca Ioana-Maria Ardelean nu ar fi numită la conducerea Serviciului Anticorupţie din Ministerul Dezvoltării Regionale. Pe tânăra speranţă a folclorului românesc o recomandau, desigur, studiile strategice la SNSPA şi pregătirea profesională dobândită la secretariatul penelistului Eduard Hellvig. Numai oamenilor câinoşi la minte le-a putut trece prin cap că numirea folcloristei într-o funcţie mai mult sau mai puţin decorativă, dar o bună trambulină spre alte zări mai înalte, s-ar fi datorat unor complicate înrudiri politice. Calomnia a fost evidentă. Cum să presupui că o voce de aur ajunge paznic la fondurile europene mulţumită legăturilor de o viaţa pe care o celebră mătuşă le-ar avea cu vicepreşedintelui CJ Bistriţa-Năsăud, şi el tot cantautor? Nu e curată murdărie să presupui că relaţiile baronilor politicii cu oamenii lor de casă primează în faţa muncii desfăşurate cu abnegaţie? Se înţelege, deci, că în ţara noastră meritocraţia funcţionează fără reproş. Gândiţi-vă numai la pleiada de mari caractere forjate prin educaţie aspră şi fortificate cu multă muncă în folosul poporului: Vanghelie, Mischie şi câţi alţii, cu neamurile lor cu tot.

Alteori, pedigree-ul părintelui e, vorba prozatorului, destul tun. Cine n-a auzit, de pildă, de Liviu Vasilică? Nu era suficient de mare micul ecran pentru un aşa artist. Omul s-a stins, legenda merge mai departe şi nu am vedea cum ar putea fi altfel din moment ce băiatul îi calcă viguros pe urme. Florin Vasilică, s-a încris, cam tardiv după părerea noastră, în PDL Teleorman. Şi-a început ascensiunea în 1991, ca solist în grupul tatălui său. Din 2002, relatează presa, urmaşul a hotărât să ducă mai departe comorile cântatului teleormănean. Omul nu ascunde că a fost curtat de mai multe partide. La noi, un cântăreţ vestit e o piesă de artilerie grea în campania electorală. Obişnuit cu momente de neuitat, electoratul vine la urne ca muştele la miere când e vorba de o legendă vie a şlagărului din toate timpurile. Lista de cantautori politizaţi e atât de lungă încât numai respectul pentru brevitate ne împiedică să o parcurgem în totalitate. Dacă e să scriem adevărul, artistul e, în imaginaţia vie a poporului, omul politic perfect. Ştie să se prefacă ca nimeni altcineva, are gura bogată şi aurită, e obişnuit cu drumurile lungi precum câinele cu fuga, are un capital de simpatie de invidiat şi, deasupra acestui cumul de trăsături favorizante, e, vorba ceea, sluga preaplecată a publicului. Nu degeaba se zice în popor că cine plăteşte comandă muzica. Sau dansul.

Dar ia mai bine să revenim la păstrătorii tradiţiei. E mai presus de îndoială că băiatul lui Liviu Vasilică a moştenit de la părinţi un indubitabil simţ al ironiei. Cum altfel se poate explica înscrierea sa într-o organizaţie politică aflată în fieful trandafirilor? Mai curând se sfârşeşte lumea decât să voteze oltenii cu duşmanul de clasă. Între noi fie vorba, în spectrul politic totu-i o apă şi-un pământ în această ţărişoară chinuită ca o melodie fredonată de un afon.

În sfârşit, dacă tot am trecut cu privirea peste eficienţa legăturilor de familie şi peste potenţialul politic al capitalului de imagine lăsat moştenire urmaşilor, merită să ne întrebăm ce traseu politic au corifeii cântecului, de care istoria nu a prea auzit. Da, iubiţi cititori, avem clienţi şi pentru această categorie, a deschizătorilor de drum, a celor ce trec în doi timpi şi trei mişcări de la zero la hero. Cunoscut fiind prestigiul folcloristelor autohtone, portretul-tip care-mi vine acum în minte este cel al femeii de carieră pe nume Raşelica Nachmansohn, faimosul personaj feminin al Crailor de Curtea Veche. Nu e cazul să fim mai expliciţi. În folclor, cine-şi stăpâneşte gura departe ajunge. Din discreţie, nu mă încumet să dau exemple de politicieni de toate vârstele mult prea iubitori de flori ale folclorului. Poate veţi şti dumneavoastră mai multe. Eu mă opresc aici. Maestre, tonul la cântec!