Revoluţionarul de tastatură

Nu ştiu câţi dintre dumneavoastră aţi observat, însă de la o vreme pozele cu pisici şi-au găsit un rival de temut în spaţiul virtual. Sunt postările "revoluţionarului de tastatură" şi numai despre apariţia lor bizară s-ar putea scrie lucrări de doctorat. La început se strecoară timid printre poveţile lui Poptămaş share-uite de o verişoară şi glumele colegilor de serviciu despre gemetele Şarapovei. Nu le acorzi mare atenţie, şi timpul va demonstra că rău ai făcut. În câteva ore "NewsFeed-ul" ţi-e plin şi nu mai ai scăpare. Scroll, scroll, scroll … dar în zadar. Degetul mijlociu clachează. "Unde-mi sunt pisicile? Vreau poze cu pisici!" S-au dus şi e mai bine că s-au dus. Când tot „NewsFeed-ul" de pe Facebook se umple de asemenea postări înseamnă că ţărişoara fierbe. Că s-a întâmplat ceva cu adevărat revoltător şi lumea, aşa cum o ştim noi, e pe cale să se schimbe. Or, în aceste vremuri tulburi, singurii în care mai poţi avea încredere sunt chiar „revoluţionarii de tastatură". Lucizi, coerenţi, unii chiar foarte talentaţi, aceşti scribi virtuali, apostoli ai schimbări, îţi călăuzesc gândurile de fiecare dată când lumea dă în clocot. Cu fraze scurte, bine articulate, uneori pe surse, alteori cu documentul ataşat, ei sunt cei care îţi oferă cheia în care să citeşti scandalul teilor japonezi, invazia refugiaţilor, plagiatul lui Ponta sau impotenţa echipei naţionale. Cel mult, le-ai putea reproşa că au mereu certitudini, că opinia lor nu lasă loc pentru un mic semn de întrebare. Dar ştim cu toţii că doar oamenii slabi au îndoieli. Mai cu seamnă în universul 2.0, unde relativismul e găunos şi infertil oricărei forme de revoluţie. Iar, revolta lor e sinceră şi, de obicei, îndreptăţită.

Or de la câteva sute de postări pe Facebook până la câteva sute de mii de oameni în stradă e o cale scurtă. Îl vei vedea pe revoluţionarul nostru cum schimbă tastatura cu pancarta şi se aruncă în faţa autorităţilor să dărâme sistemul ticăloşit. Ai avut ocazia să-l vezi în faţa Parlamentului bătut cu cruzime de poliţişti, legat de un copac şi stropit cu furtunurile cu apă sau secerat de gloanţele forţelor speciale. Cum? Revoltele astea au avut loc la Chişinău, Istanbul sau Cairo? La noi n-a fost bătut nici un revoluţionar? Doar câţiva la protestul pentru susţinerea lui Arafat, dar nu erau mobilizaţi pe Facebook, ci la sediul de partid? Păi şi atunci revoluţionarul nostru cu ce se ocupă după implacabilul „shut down"?

Peste trei săptămâni se împlineşte un an de la „miracolul" din 16 noiembrie şi concluzia e mai curând tristă. România lucrului bine s-a născut şi a rămas încremenită pe Facebook. Şi nu l-aş găsi principal vinovat pe Iohannis. Odiosul caz Oprea spune multe despre comoditatea utilizatorului român de reţele sociale şi despre primitivismul societăţii noastre civile. Din zeci de mii de revoluţionari virtuali doar câteva sute au ieşit să ceară demisia vicepremierului cocalar. Dar să privim şi partea plină a paharului. Poate că asta a fost lecţia pe care am învăţat-o în acest ultim an. Că preşedinţii se aleg pe Facebook, dar guvernele se dau jos în stradă.

PS. Oare ce s-ar fi întâmplat cu regimul comunist dacă, printr-o farsă a istoriei, Ceauşescu ne-ar fi permis accesul la Facebook?