România teritoriilor interstiţiale (II)

În fazele iniţiale ale procesului construirii teritoriului, adaptarea la mediul fizic – modul de utilizare productivă a solului şi a altor resurse, tipul de habitat, calibrarea fluxurilor, a parametrilor demografici şi modul de organizare socială, culturală, politică şi administrativă, se transformă de-a lungul timpului în structuri adânc încrustate în spaţiu şi cu o rezilienţă considerabilă, capabilă să condiţioneze în mod mai mult sau mai puţin discret procese şi fenomene din perioadele aparţinând unui viitor îndepărtat. În ecuaţia evoluţiei teritoriale, reţeaua de aşezări reprezintă pe de o parte subsistemul cel mai vizibil, iar pe de altă parte forma "cea mai persistentă care constituie sistemul spaţial al unei societăţi" (Archeomedes, 1998). Ori reţeaua de aşezări, rezultată din miriadele de negocieri cotidiene ale grupurilor umane cu distanţa şi cu mediul, desfăşurate timp de milenii, urmează liniile de forţă ale spaţiului geografic fizic: marile văi ale râurilor şi fluviilor, depresiunile intramontane sau intracolinare, zonele de contact geografic (litorale, piemonturi).

Modul în care structurile majore ale spaţiului pe care se mulează reţeaua de aşezări – principala tehnică de încadrare teritorială(conform geografului Pierre Grou, părintele conceptului, tehnicile de încadrare teritorială sunt ansamblul de reprezentări ale problemelor puse de către natura cotidianului uman şi ansamblul inovaţiilor cu care omul încearcă să rezolve problemele reprezentate) se înscrie în timp în arhitectura teritorială şi are în orice prezent al unei entităţi teritoriale de tip politico-administrativ (comună, judeţ, regiune, stat) un dublu efect:

– în primul rând, este vorba de logica "naturală" a construcţiei interne: o câmpie sau o reţea convergentă de văi către o mare depresiune internă facilitează controlul politic şi militar sau administrarea centralizată a resurselor social-economice cu o anumită eficienţă energetică, pe când un teritoriu fragmentat din punctul de vedere fizico-geografic va îngreuna în mod considerabil funcţionarea unei structuri centralizate şi va conduce de cele mai multe ori la un sistem administrativ federal sau regionalizat; relativizând şi schematizând, Elvetia poate fi un exemplu în acest sens, însă mai evident este cazul statelor de întinderi uriaşe (SUA, Canada, Rusia, Brazilia, Mexic) unde, alături de distanţă, eterogenitatea cadrului natural impune sisteme federale şi federative; în acest sens, România lanţului carpatic central, care în societatea contemporană reprezintă mai degrabă o barieră în calea coeziunii teritoriale, decât un reper al durabilităţii în timp a neamului nostru, ar fi trebuit să-şi asume o evoluţie federalizată sau regionalizată;

– în al doilea rând, odată cu eliberarea din chingile distanţei prin inventarea tehnicilor de eficientizare a consumurilor energetice şi a dezvoltării sistemului de circulaţie, sistemul teritorial se vede din ce în ce mai integrat în sisteme de rang superior, ele însele cu propriile lor structuri spaţiale ordonatoare. Imbricarea sistemelor teritoriale imprimă structuri teritoriale complicate, în care unele centralităţi se vor consolida, iar altele se vor dilua în interstiţialităţile teritoriale.

Orice sistem teritorial este definit de limite. În naraţiunile de confirmare ale teritorialităţii şi identităţii populaţiei din interiorul limitelor sau în istoria scrisă a acestora aproape întotdeauna a existat un ev mai bun, o perioadă a gloriei teritoriale, care a împins limesul departe de cel actual. De cele mai multe ori acesta se confundă cu orizontul teritorial la care ne raportăm atunci când ne referim la cei cu care suntem convinşi că împărtăşim aceeaşi identitate: maghiarii vând ca suveniruri hărţi ale Ungariei mari, când ne referim la limitele României, cel mai adesea, gândul ne duce la limitele României interbelice, iar când vorbim de Moldova o schiţăm, într-o manieră mentală, mult mai cuprinzătoare decât în prezent. Limitele pot fi, sau nu, naturale – bariere montane sau fluvii, niciodată râuri, aşa cum aberează manualele româneşti de geografie într-o manieră sovietică, referindu-se la Prut sau Tisa. Văile unor astfel de râuri, în absenţa accidentelor geopolitice, ar fi devenit axe de convergenţă, generatoare de teritorialităţi. Chiar dacă în prezent fluviul, muntele sau marea nu mai constituie un obstacol redutabil şi opac în calea comunicării, cunoaşterii reciproce şi vieţii de relaţie, nu trebuie ignorat faptul că intensitatea şi calitatea actuală a acestora depinde de modul în care, de-a lungul vremii, aceste obstacole au fost diluate şi încorporate în ţesutul teritorial.

Dincolo de limes e spaţiul celuilalt, ce poate deveni pentru cei din interior inaccesibil, însă această inaccesibilitate nu este descrisă atât de aspectele geografiei fizice (izolare impusă de prezenţa unor bariere naturale), cât mai ales de construcţiile culturale, de multe ori manipulate, ale populaţiilor implicate. Indiferent de nivelul taxonomic la care se poate analiza arhitectura teritorială, relativitatea acestei izolari este pusă repede în evidenţă, deoarece între cei din interior şi ceilalţi se formează interstiţii – "zone de aculturaţie, de influenţă reciprocă sau de tensiune, în funcţie de situaţia imediată " – Simona Corlan Ioan, 2001. (Pe data viitoare)

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi