Ruina cinematografiei

Încă înainte de a se dumiri care sunt responsabilităţile pe care le are, noul ministru al Culturii din guvernul "tehnocrat", domnul Vlad Alexandrescu, a şi fost interpelat public pe tema cinematografiei de către Cristian Mungiu, regizor premiat la Cannes şi lider informal al noii generaţii din filmul românesc. Domnul Mungiu i-a reproşat noului ministru că cinematografia a devenit un fel de Cenuşăreasă, fiind mai mereu la coada priorităţilor ministerului de resort, în ciuda unei propuneri de strategie pe termen lung pe care tinerii cineaşti ar fi înaintat-o conducerilor anterioare şi că s-ar cuveni, date fiind beneficiile de imagine pe care filmul românesc le aduce ţării, să beneficieze de un ajutor mai consistent atât pentru refacerea reţelei de cinematografe publice din oraşe, cât şi pentru sprijinirea financiară a filmelor independente cu bani publici, prin Centrul Naţional al Cinematografiei, aflat în subordinea ministerului de resort.

Domnul Mungiu are, desigur, dreptate, dar mă tem că nu sunt la îndemâna ministrului prea multe pârghii prin care acesta să poată rezolva situaţia catastrofală a vechilor cinematografe aflate în ruină sau care nu mai oferă garanţii de securitate fiind amplasate la parterul unor imobile nesigure în caz de cutremur. Ministerul Culturii este considerat el însuşi ultimul ca importanţă de către toate guvernele din ultimul deceniu (ca dovadă că, cu excepţia domnului Hunor Kelemen, a avut parte numai de miniştri de decor, lipsiţi de orice influenţă politică) având la dispoziţie un buget caraghios de 0,03 din PIB, cel mai nevolnic din toată Europa. De aceea, miniştrii de până acum nu au putut face cine ştie ce investiţii, restaurările realizate pentru diverse teatre naţionale sau pentru alte imobile aflate pe lista monumentelor de interes naţional realizându-se cu împrumuturi externe, pe linii de finanţare dedicate doar pentru refacerea patrimoniului. Cinematografele nu au putut intra aici.

La fel ca şi în cazul altor instituţii care au fost plasate autorităţilor judeţene fără să li se poată transfera şi cota de finanţare, s-a încercat şi un transfer al acestor săli către primării, operaţiune niciodată dusă până la capăt, iar acolo unde s-au mai făcut astfel de tranzacţii existând deja o mulţime de suspiciuni de corupţie şi de malversaţiuni care au stârnit interesul instituţiilor specializate ale statului. Fantomaticele direcţii judeţene de difuzare ale filmelor, precum şi forul lor tutelar, dubioasa regie autonomă din subordinea ministerului (RADEF), s-ar cuveni să fie subiectul unor controale foarte serioase pe tema folosirii fondurilor publice şi cred că de aici ar trebui să pornească, cu adevărat, un program de asanare a acestui mediu astfel încât o dezbatere asupra celor mai potrivite mijloace de a relansa cinematografia românească şi de a o aduce eficient în faţa publicului cinefil să poată fi declanşată în condiţii optime. Pentru că suspiciunile de corupţie şi fondurile imense care se pare că au fost sifonate prin intermediul instituţiilor care se ocupă de cinematografie au tot fost relevate în ultimele două decenii de presă şi de creatorii independenţi. Fără o asanare radicală, mocirla va continua să existe.

Apoi mai este ceva. De la Leni Riefenstahl şi studiourile Mosfilm încoace, cinematografia a primit serioase stipendii de la stat în primul rând pentru că era cel mai influent instrument de propagandă. O trecere în revistă a celor care aveau voie să conducă studiouri, să regizeze filme sau să scrie scenarii, pe onorarii monstruos de mari faţă de ceilalţi cetăţeni, în timpul comunismului ne arată că toţi aceşti îmbuibaţi sunt de regăsit în dosarele Securităţii ca ofiţeri activi, ca turnători sau ca agenţi de influenţă ai sistemului opresiv. De asemenea, e de studiat cine a beneficiat de fondurile consistente alocate şi după Revoluţie şi, mai ales, ce s-a ales de acel ajutor de stat, ce opere relevante au rămas pentru patrimoniul cultural european în urma acestor finanţări. (Întâmplrea a făcut ca, în urmă cu zece ani, la New York, să asist la o discuţie în care un absolvent de regie de film de la Columbia cu care eram prieten să fie amabil învăţat de un binevoitor care sunt trucurile pentru a obţine câteva sute de mii finanţare de la stat şi cam cât era procentul de şpagă pe care trebuia să-l returneze celor care diriguiau toate aceste malversaţiuni ale cinematografiei româneşti). Aşa că, alături de Cristian Mungiu, spun şi eu că trebuie deschisă o anchetă extinsă pe toată această perioadă privitoare la modul cum s-au cheltuit banii publici din cinematografie.

Din nefericire însă, azi cinematografia nu mai face propagandă şi nu cred că mai este un viitor în finanţarea completă din bani publici a filmelor cu excepţia, poate, a celor documentare şi a unui premiu anual de debut. În toate controversele stârnite de acordul comerial de liber-schimb între Statele Unite şi Uniunea Europeană, tema subvenţionării de către stat a cinematografiei este prezentă, Franţa fiind port-drapelul protecţionismului european şi al intervenţiei masive a statului în cofinanţarea acestui sector considerat unic şi important în prezervarea adevăratelor valori compromise de politicile comerciale vulgare ale cinematografului "de consum" american, care domină, imperialist şi de neoprit, multiplex-urile.

Domnul Mungiu are, desigur, dreptate să-şi susţină dreptul de a putea crea independent, în afara cerinţelor castratoare ale pieţii, dar această cerere îndreptăţită are foarte mici şanse de realizare chiar în cazul unui ministru care înţelege şi sprijină cinematografia de artă şi ajută, după puteri, sectorul independent să supravieţuiască cenzurii economice. Cinematografia este, totuşi, un uriaş business, iar arta experimentală, inovatoare, deschizătoare de drumuri este totdeauna greu de susţinut de la buget în lipsa unor canoane de evaluare pe care să le priceapă şi contabilii. E o dezbatere care ar merita a fi purtată, fără aroganţe sau resentimente, pentru că finanţarea din bani publici a unor proiecte independente care sunt, finalmente, destinate unei pieţe de distribuţie, precum şi faptul că tot ce este experiment se adresează de regulă unui public captiv şi nu are cum să genereze efecte economice măsurabile va stârni întotdeauna opinii contradictorii. (Nu mai adaug aici, deşi ar merita, polemic, nimic despre graniţa subţire care desparte câteodată experimentele artistice de impostură şi escrocherie, mai ales în timpurile noastre, postmoderne).

Ce ar putea să facă ministerul ca răspuns onest la interpelarea domnului Mungiu? Să asaneze mocirla finanţărilor, să facă un juriu internaţional, independent, la acordarea de subvenţii (că altfel se schimbă o gaşcă cu alta!) şi să dea autorităţilor locale, neîntârziat şi gratis, toate cinematografele printr-un contract prin care să le oblige să păstreze, sau să construiască şi să finanţeze, cel puţin o sală unde să ruleze filme de cinematecă, de artă sau experimentale, cu bilete la preţuri subvenţionate.

Şi asta ca să crească, prin diversificare şi valoare, nivelul de calitate a vieţii (ceea ce dă plusvaloare oricărui business desfăşurat în zonă) şi nu ca să se mire fals retoric cei care ar vrea ca oraşul să nu devină capitală europeană a culturii, că nu merită, pentru că ei nu au nimic de câştigat.

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi director artistic al Fundaţiei Iaşi – Capitala Europeană a Culturii